Toate statele, din trecut sau prezent, indiferent de forma lor de guvernare, implică faptul că majoritatea populației este condusă de o minoritate. Cu alte cuvinte, toate guvernele sunt fundamental oligarhice. Există două motive pentru aceasta.
În primul rând, statele sunt organizații neproductive și pot exista doar dacă ”extrag” servicii și bunuri realizate de clasa socială productivă din aria lor de stăpânire. Tocmai de aceea, dacă dorește să continue sustragerea de resurse de la cetățeni, clasa conducătoare trebuie să rămână minoritară. In actuala forma de administrare funcționarea principiului ”puterea majorității” este imposibilă si ar conduce la un colaps economic odată ce numeroșii conducători expropriază tot mai multe resurse (prin taxe) de la minoritatea implicată în activități economice pașnice, resurse necesare menținerii și dezvoltării acestor tipuri de activități. ”Principiul majorității” ar aduce, în cele din urmă, un conflict violent între facțiuni ale fostei clase conducătoare, ceea ce va rezulta în restabilirea unei conduceri oligarhice și exploatarea celor cu care, până mai ieri, împărțeau puterea.
Al doilea factor care face conducerea oligarhică practic inevitabilă ține de legea avantajului comparativ. Tendința de diviziune a muncii și specializare bazate pe distribuția inegală a abilităților este specifică tuturor acțiunilor umane. Doar o mică parte din populație poate juca fotbal profesionist sau poate da sfaturi în domeniul financiar, și tot la fel doar un mic număr de oameni pot exercita puterea coercitivă. Așa cum un autor a rezumat această Lege de Fier a Oligarhiei: ”În toate grupurile de oameni sunt, permanent, câțiva care conduc și cei mulți care sunt conduși.”
Astfel, prin natura neproductivă și oligarhică a guvernului, toate țările aflate sub conducere politică sunt împărțite în două clase: o clasă productivă și una parazitară, sau în terminologia teoreticianului american John C. Calhoun, în ”plătitori de taxe” și in ”consumatori de taxe”.
Regele și alaiul său, politicienii aleși și aliații lor birocrați, dictatorul și aparatul său de partid, toți aceștia sunt consumatorii de taxe și, deloc întâmplător, cei care declanșează războaie. Războaiele aduc anumite avantaje clasei conducătoare. Primul și cel mai important, războiul împotriva unui inamic străin pune în umbră conflictul din interiorul țării în care minoritatea conducătoare fură resursele și deteriorează nivelul de trai al majorității populației care produce și astfel plătește taxele. Convinși fiind de faptul că viața și proprietatea le sunt protejate în fața unei amenințări externe, plătitorii de taxe vor dezvolta o ”falsă conștiință” de solidaritate economică și politică față de conducătorii lor. Un război imperialist împotriva unei țări mici, precum Grenada, Panama, Haiti, Irak, Afghanistan, Iran, etc., este mult mai dorit de conducătorii unei țări puternice, cum ar fi SUA, deoarece acest tip de conflict minimizează șansele riscul de pierdere a războiului sau șansele de a fi înlocuiți printr-o o revoluție populară sau de către cei care deja conduc statul învingător străin.
Un al doilea avantaj al războiului este acela că oferă conducătorilor oportunitatea de a intensifica exploatarea economică a producătorilor interni prin taxe suplimentare "de urgență" care să susțină războiul, creșterea inflației, muncă forțată sau alte astfel de mijloace. Populația care muncește și produce se predă cu destulă ușurință în fața acestor măsuri care îi diminuează venitul și averea deoarece îi este inoculată ideea că interesul ei este comun cu cel al indivizilor care au declanșat războiul. De asemenea, pe termen scurt, războaiele par să aducă un mic plus de prosperitate populației civile deoarece sunt finanțate, în mare parte, prin tipărirea de bani.
Astfel, ajungem la un adevăr universal despre război. Războiul este rezultatul conflictului de clasă inerent în relațiile politice – relația dintre conducători și conduși, paraziți și producători, consumatori de taxe și plătitori de taxe. Clasa parazită creează un război cu scopul de a masca și de intensifica exploatarea populației producătoare, mult mai mare ca număr. De asemenea, un alt motiv ar putea fi anularea disensiunilor crescânde printre membrii clasei producătoare (libertarieni, anarhiști, etc.) care au devenit conștienți de natura fundamental exploatatoare a relației politice și pot deveni o mare amenințare prin propagarea acestor idei în marea masă a populației, mai ales că mijloacele de comunicare sunt tot mai ieftine și mai diverse (televizor, internet, telefon, radio, etc.). Mai mult, conflictul dintre conducători și conduși este unul permanent. Acest adevăr este reflectat – probabil pe jumătate conștient – în vechea zicală care numește moartea și taxele ca cele două lucruri pe care un om nu le poate evita.
Astfel, permanenta stare de război sau de pregătire pentru război, este exact ce-i trebuie elitei conducătoare, mai ales în cazul în care controlează un stat mare și puternic. Putem să luăm actualul guvern al SUA ca exemplu. Acesta conduce o economie relativ mare, bogată și prosperă, economie din care poate extrage din ce în ce mai multe resurse fără să distrugă clasa producătoare. În orice caz, există o teamă din ce mai mare de faptul că mai devreme sau mai târziu americanii plătitori de taxe vor recunoaște povara crescândă a taxelor, inflației și a nenumăratelor reglementări exact așa cum este: pură exploatare. Astfel, guvernul SUA, cel mai puternic mega-stat din istoria omenirii, este condus de logica relațiilor politice care spune că are permanentă nevoie să fie implicat în conflicte armate.
De la ”Războiul pentru a face lumea sigură pentru democrație” până la ”Războiul pentru încheierea tuturor războaielor”, ”Războiul rece” și la actualul ”Război contra terorismului”, luptele duse de conducătorii SUA în secolul XX au progresat de la războaie episodice cu inamici și teatre de operațiuni bine definite, la un război fără granițe spațiale sau temporale împotriva unui inamic imaterial: asa numitul "terorism”. Un nume care s-ar potrivi mai bine acestui război neo-conservator ar implica o ușoară modificare în structura expresiei, de la „Războiul împotriva Terorismului”, la „Războiul Terorii” – deoarece statul american este terorizat de perspectiva ca, într-o bună zi, americanii productivi și muncitori să se trezească și să pună capăt jafului la care sunt supuși și poate chiar și vieții clasei conducătoare.
Între timp, Războiul Contra Terorismului este un război imperialist, unul pe care nici măcar cei mai infami războinici ai istoriei, din timpul epocii romane până la național-socialiștii germani, nu l-au putut visa. Economistul Joseph Schumpeter a fost unul dintre puținii non-Marxiști care și-a dat seama de faptul că principalul stimulent pentru războaiele imperialiste este inevitabila confruntare de interese între cei care conduc și cei care sunt conduși. Luând ca exemplu un mega-stat, Imperiul Roman, Schumpeter a scris:
”Acesta este exemplul clasic al acelei politici care pretinde că aspiră către pace dar în mod negreșit generează conflict, politica pregătirii continue pentru război, politica intervenționismului nemijlocit. Nu există vreun colț al lumii cunoscute în acea vreme care să nu fi fost amenințat sau chiar atacat. Dacă interesele nu erau ale romanilor, atunci erau ale aliaților lor, iar dacă Roma n-ar fi avut aliați, aceștia ar fi fost inventați. Atunci când a fost imposibil ca astfel de interese să fie ”fabricate”, atunci au pretins că mândria națională a fost insultată. Lupta a fost mereu înconjurată de o aură de legalitate. Roma a fost mereu atacată de vecini diabolici, ea a luptat mereu ca să supraviețuiască. Întreaga lume era amenințată de diferiți inamici și era de datoria Romei să apere omenirea împotriva acestor amenințări. Aceștia erau inamici care abia așteptau să poată pune mâna pe poporul roman. Nu putem înțelege aceste războaie de cucerire prin prisma unor obiective concrete. De aceea, există doar un singur mod prin care le putem înțelege: o incursiune în lumea intereselor domestice ale clasei politice, centrate pe întrebarea <cine ce câștigă?>. Datorită poziției sale ciudate de păpușă democratică a ambițiilor politicienilor și ca purtător de cuvânt a dorinței populare inspirate de conducători, proletariatul roman a primit, într-adevăr, beneficiile capturilor de război. Atâta timp cât a fost necesară păstrarea iluziei că populația Romei putea decide destinele Imperiului, s-au întâmplat multe cu ajutorul său. Dar, din nou, existența în număr mare a acestui proletariat precum și a importanței sale politice au fost consecințe a unui proces social care explică totodată și politica de cucerire. Conexiunea cauzală este aceasta: ocuparea terenului public și prădarea terenurilor țăranilor au format baza unui sistem de mari moșii care funcționau în mod extensiv cu forța de muncă a sclavilor. În același timp, țăranii alungați au mers către orașe, iar soldații au rămas fără pâmânturi, ceea ce a dus la politica de război.”
Acest citat din Schumpeter descrie foarte bine cum exproprierea țăranilor de către aristocrație a creat o permanentă și ireversibilă separare pe clase în societatea romană, separare ce a dus la politica imperialismului nelimitat și a războiului permanent. Această politică a fost făcută pentru a ascunde sub o pătură de glorie națională și anumite avantaje, conflictele adânci existente între proletarii expropriați și aristocrația care s-a împroprietărit.
Analiza lui Schumpeter explică înclinația puternică a statelor democratice de a se implica în războaie imperialiste și de ce Epoca Democrației a coincis cu Epoca Imperialismului. Termenul ”democratic” este folosit aici în sensul său larg, incluzând democrațiile totalitare controlate de ”partide” ca Partidul Național Socialist al Muncitorilor din Germania sau Partidul Comunist din URSS. Aceste partide politice, spre deosebire de mișcările pur ideologice, au luat ființă în era democrației naționaliste de masă, care își are originea la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Deoarece într-o societate democratică maselor le este inoculată ideea egalitarismului și mitul puterii majorității, elitele conducătoare care controlează statul și au de câștigat de pe urma lui recunosc importanța camuflării naturii sale oligarhice, bazată pe exploatare, de cunoștința maselor. Războiul permanent împotriva unor străini este modul perfect de a deghiza conflictul natural de interese dintre cei care plătesc taxe și cei care le consumă.
Comments
Post a Comment