Generatie de sacrificiu?

Cu asta ne liniștim conștiințele când ne întreabă în toiul nopții: Ce faci? De ce ești în situația asta? Ce faci pentru tine? Ce ce te complaci? Până când? Cu asta reușim să ne calmăm și să ieșim neșifonați după o discuție cu sinele în oglindă. E liniștitor să știi că nu ești cu nimic vinovat, că nu te-ai putut opune și, mai ales, că nu ești singurul. Că aparții. Faci parte dintr-o generație întreagă cu care se șterge pe jos și este tăvălită în noroi.

E confortabil să știi că nu ești singurul fraier. E convenabil să îți ascunzi inerția, ignoranța, lipsa de acțiune în spatele mai multora. Ce e mai frumos decât să te pierzi în această mare amorfă, care, precum o mamă iubitoare, îți iartă, ascunde și trece cu vederea toate actele tale de lașitate, conformismul și mai ales mioriticul fatalism? Nu este mult mai ușor să te scuzi că ai făcut parte dintr-o generație de sacrificiu, în care nu s-a putut face nimic? ”Așa erau vremurile, condițiile.” Cum ai putea vreodată să te privești în oglindă și să-ți vezi mecla ”mulțumită de sine” și eșecul în aceeași reflexie? Nu. Mai bine aparții, mai bine te ascunzi în anonimatul mulțimii și îți plângi de milă.

Problema intervine când începi să te gândești (lucru pe care nu-l vei face) ce înseamnă, de fapt, sacrificiu. E un act conștient. Și asta nu înseamnă doar să-ți dai seama că se întâmplă, ci să-l ALEGI. Să alegi să depui acum un efort, fără ca tu să ai vreun beneficiu direct (sau mai puțin direct), acum (sau mai târziu) ). Să alegi acest drum greu în care cu siguranță vei suferi, dar cu gândul spre mai bine (și nu neapărat binele te va lovi pe tine). Faptul că mergi precum o vită la tăiat nu înseamnă sacrificiu, ci doar că ești o vită. Să alegi să pierzi. Să pierzi bani (poate), prestigiu, privilegii sau poate o mână sau un ochi. Atunci poți spune că ai făcut un sacrificiu. Dar tu nu poți face asta. Tu ai vrea ca sacrificiul să fie tot ceea ce nu este. Să fie plăcut. Să fie cert, când reușita nu e certă. Să fii în siguranță. Să nu pierzi nimic. Dacă se poate să scoți castanele din foc cu mâna altuia. Și ai mai avea nevoie de scânteia ce aprinde acest foc al sacrificiului, SPERANȚA ÎN MAI BINE. Pe care tu nu o ai și nici nu o vei avea vreodată. Așa că mai bine ai părăsi acest grup select al celor care s-au sacrificat și te-ai înscrie acolo unde aparții de fapt, generația resemnată sau sora ei mai mică, generația celor care ”se descurcă”.