Sa zicem de pildă că debarcăm într-o insulă oarecare din Oceania ori din Africa de Sud. Acolo putem da de popoare autohtone trăind materialmente mult mai bine decat nol: avînd drumuri bine pavate, trenuri şi tramvaie luxoase, case mari confortabile, electrificate, aparat edilitar şi sanitar desăvîrşit, mijloace motrice de exploatare a solului, etc. Dacă ne informăm asupra filozofilor, poeţilor, savanţilor, vom constata ca astfel de exponenţi, locul respectiv nu dă şi că monumentele, ideile, limba chiar sunt de import. Zicem deci că ţara nu are o cultură proprie.
Dimpotriva, să nu mergem mai departe decît in România. Nu putem tăgădui că avem o civilizatie. Dar cine nu-şi dă seama totuşi că multe aspecte materiale lasă de dorit. Taranul nu lucrează încă pămîntul cu cele mai bune instrumente, se hrăneşte rău, nu are asistenţă medicală suficientă. Dar dacă cercetăm latura culturală, constatăm că avem o Iimbă foarte complexă şi plastică, o literatură bogată (Eminescu, Caragiale, etc.), pictori, sculptori însemnaţi şi specialişti în medicină de reputaţie mondială în ciuda stării noastre sanitare încă insuficiente. Putem zice prin urmare că la noi cultura este superioară civilizaţiei.
Din aceste exemple însă rezultă o constatare. Nu este un adevăr stabilit cum că civilizaţia premerge culturii, ba mai de grabă invers, că foarte adesea cultura premerge civilizaţiei. Popoarele au întîi religii, eroi, poeţi, şi mult mai tîrziu tractoare. Aşa se explică de ce popoarele vechi, cu o cultură constituită sînt mai înapoiate sub raportul civilizaţiei. Europa în întregul ei, stă mai prejos decît America de Nord din punct de vedere al economiei materiale. Acolo ţăranii se duc la cîmp cu automobilul, comunică prin telefon, se odihnesc în fotolii, cum ne arată fotografiile, în vreme ce în Europa, cu oarecari variaţii, ţăranul se trudeşte, trăieşte mereu „rustic".
Este o întrebare ce vine de la sine: care din aceste două manifestări umane valorează mai mult, civilizaţia ori cultura? Părerile sînt împărţite; unii preferă un ţăran bine hrănit şi sănătos fără lecturi poetice — alţii preferă ţărani de tipul Creangă, rudimentari şi geniali. Răspunsul la această grea problemă îl vom căpăta dacă aruncăm o punte între civilizaţie şi cultură.
Am zis că civilizaţia e o adaptare materială, dar ar fi greşit să se înţeleagă că cultura e o spiritualitate aeriană. Aşazisa filozofie a culturii a întors chestiunea pe toate feţele şi azi există un acord unanim în sensul că spiritul uman işi găseşte adevărata expresie în obiecte. 1ntr-adevăr, prin cultură înţelegem spiritul exprimat, devenit material. Din ce e făcută cultura? Din biserici, monumente arhitectonice, compoziţii muzicale, poeme, tablouri, covoare, mobile, ceramică, veşminte etc. Toate acestea n-au nici o semnificaţie dacă nu le raportăm la om, de fapt ele nu există ca obiecte de cultură decît prin semnificaţia pe care le-o dăm. Altfel sînt goale lucruri materiale. Ei, bine, aşa cum a spus prea bine filozoful Dilthey, noi ne cunoaştem prin ele mai adînc decît prin introspecţie. Noi n-am avea raţiunea personalităţii noastre fără putinţa de a ne transfera în obiecte. in general, un om care nu se obiectivează, care prin urmare nu crează nimic, nu-şi face un limbaj, e un om lipsit de conţinut şi putem fi siguri că un surdomut nu va fi niciodată un filozof. Putem să simplificăm vocabularul şi să identificăm cultura cu monumentele în înţeles larg (verbale şi plastice). Atunci vom afirma că un popor care n-are monumente, nu are nici spirit, pentru că spiritul e o forţă prin definiţie expresivă şi un spirit care nu se materializează, e în stare de vegetare şi de inconştienţă. Italianul care păşeşte prin Florenţa şi vede monumentele arhitecţilor, sculptorilor şi pictorilor ei, şi aude poemele poeţilor, ştie că e un italian. Citind pe Ariosto şi pe Machiavel, italianul Işi pricepe propria fantazie şi gîndire. insă cine ar trăi pe Bărăgan, fără a-i aduce nici o modificare, lipsit de monumente, acela ar cădea într-un fel de dormitare. Bărăganul fără monumente e ceea ce noi numim natură. Atunci e cazul a ne întreba: un om care se mulţumeşte numai cu natura poate avea cultură? Răspunsul e negativ. Chiar literatura care exaltă prea mult şi cu exclusivitate natura, fizică, deşi ea insăşi e o expresie a sufletului nostru, devine stupefiantă pentru spirit.
Acum să ne-ntrebăm ce înseamnă natură. Au fost epoci care au ridicat 1n slava cerului natura, să ne amintim de Rousseau, şi au cerut o reîntoarcere către ea. Noi românii n-am avea nevoie de o astfel de orientare către un punct pe care aproape ne aflăm. Totuşi nu aşa de mult cît ne închipuim, fiindcă starea de natură e o utopie. Prin natură pură s-ar înţelege din punct de vedere geologic, o geografie curat obiec tivă, la care subiectul nostru nu are nicio participare decît ca organ contemplativ şi asupra căreia mîna omului nu se întinde de loc. Din punct de vedere uman, prin natură s-ar Inţelege o viaţă instinctuală şi solitară, cu desăvîrşire lipsită de orice stil. Dar acest lucru de fapt, cum am zis, nu-i posibil. Să mergem pe cîmp. Acolo ţăranul cultivă grîu, porumb. Aceste lucruri fac nişte pete geometrice, imposibile în starea natură căci grîul nu creşte masiv dacă nu e cultivat şi ferit. Dar apoi prin efectul arăturii şi al diviziunii proprietăţii straturile întocmesc un desen care în Ardeal pare un adevărat chilim. Pădurile nu cresc nici ele în voia lor, au margini, cărări şi anume unitate de esenţe care e provocată. De asemeni drumurile, şoselele, canalele, căile ferate, casele, curţile, livezile, culturile sistematice dau o astfel de regularitate suprafeţelor încît privite de sus, din avion, ele par şi sint de altfel aspect al artificiului. Am lăsat la o parte oraşele care la noi sînt mai rare. in Occident ele se întind departe către sate care sînt adevărate orăşele, iar şoselele sînt aşa de fortificate cu case încît par o prelungire a cetăţii. in ţări ca Belgia şi Olanda, bunăoară, structura citadină e atît de generalizată încît toată ţara e un vast oraş. Scoateţi toate monumentele, toate drumurile, toate apeductele, toate grădinile din Italia şi vedeţi ce mai rămîne. Dar putem oare să le scoatem? Cu gestul de a le anula, noi stricăm o ordine şi o Inlocuim cu alta artificial „sălbatecă". Aşa au apărut „grădinile engleze" ca un protest la„grădinile italiene şi franceze" dar nici ele nu erau mai motivate.
Sub raport corporal vedeţi foarte bine că noi ne 'inveşmintăm, recurgem la o artificializare, şi nu punem pur şi simplu o pătură în cap, ci ne facem haine cusute după un stil la modă şi mergem pînă acolo, încît dăm mai mare importanţă stilului decît utilităţii şi preferăm haina insuficientă bine tăiată unei alteia mai călduroase dar fără croială. Noi chiar în nuditate ne artificializăm. Nu numai prin tăierea şi îngrijirea părului, a unghiilor, dar prin gest, prin mers, prin salut, ne stilizăm în aşa chip încît s-ar zice că modelele noastre sînt statuile.
Si lucrul este explicabil, omul nu trăieşte în natură, sau mai bine zis natura omului este artificiul. Omul are o propensiune incoercibilă de a da forme noi geografiei şi biologiei genuine. Prin urmare la limita existenţei omeneşti apare neapărat procesul artistic.
Este acesta civilizaţie ori cultură? in embrion şi una şi alta şi vom vedea cum se separă. lată avem înaintea noastră un scaun. Noi oamenii nu mai stăm turceşte ca nomazii ci folosim acest instrument de odihnire a trupului. Un scaun de lemn de brad este un fabricat, nu operă a naturii, şi-şi îndeplineşte strict scopul. Spunem despre scaun că este folositor, mai mult nu. Unii din noi preferă fotoliile construite de tapiţeri şi gîndite de artişti> and examină.m fotoliile din epocile Ludovic XIV, Ludovic XV, Empire, etc. avem în faţa lor un sentiment complex. Intîi e mulţumirea estetică, gratuită, de a contempla nişte obiecte de aşa subtilă armonie de contururi şi colori obţinute prin arta strungăriei, a stucului, a textilelor. Un fotoliu e un patruped cu picioare de aur de leu, de grifon expunînd pe spatele său peisaje ori motive ornamentale.
Peste mulţumirea estetică vine un sentiment şi mai fin. Fotoliile acestea prin stilul lor evocă o naţie şi o epocă. Ele se închipuie doar la Versailles ori la Fontainebleau, în palate aşezate într-anume peisaj de grădini, cu oameni îmbrăcaţi cu anume costume de moire. roşu ori negru, pe cap cu peruci pudrate ori cu anume bicornuri. Fotoliile vorbesc, au un suflet. Astfel interiorul bunicii cu scrinul, cu oglinda de Veneţia inrămată în argint, cu taburelul, cu bergera pe care dormea inocentă pisica, redeşteaptă un moment de viaţă. Soba de tuci, în care ardem cărbuni, e un obiect util care, însă, nu vorbeşte spiritului. Soba de olane, văruită, cu coloane albe ioniene ori corintice cu fronton afumat baroc ca o fortăreaţă pe care tronau nişte gutui este exponentul pe hîrtie. Faptul acesta este totuşi civilizaţie, pentru că un animal nu-şi adună conştient substanţele de care are nevoie, nu mănIncă „la masă", ci se duce acolo unde este iarba şi o paşte pe loc şi oricînd. Solniţa lui Benvenuto Cellini e mai mult decît un obiect util, ea ne destăinuie arta lui Cellini şi se aşează imediat alături de vestitul Perseu, turnat în bronz, care se află în Loggia dei Lanzi din Florenţa. Solniţa şi Perseul ne spun apoi împreună despre sufletul de artist al lui Benvenuto, care e un bijutier şi are un Weltanschauung corespunzător, văzînd totul turnat în bronz ori lucrat migălos. Solniţa aceea vorbeşte despre personalitatea lui Cellini.
Acum putem să formulăm şi altă propoziţie. Civilizaţia e un mod artificial de trai, valabil universal, în vreme ce cultura e un fenomen concret, care se situează în timp şi spaţiu. Peste tot unde mergem întîlnim scaune şi paturi, sobe şi solniţe. Numai stilurile, ca semne de cultură, sînt deosebite. Examinînd şi filologic noţiunile putem adăoga că civilizaţie înseamnă preocuparea de a trăi civic, în vreme ce cultura implică educaţia. Cum vedem, civilizaţia şi cultura nu sînt despărţite printr-o prăpastie. Intradevăr, conform noţiunii de bază, omul civilizat trăieşte astfel din respect pentru concetăţenii săi, fiindcă se simte legat de ei. Intr-adevăr nimic nu ne-ar împiedica să luăm mincările cu degetele şi să le înghiţim stînd în picioare. Noi însă mergem la masă, respectînd normele societăţii. O civilizaţie, deci, presupune o comunitate de vederi şi un consens în formele de trai. Egoismul, izolarea sînt sinonime cu sălbăticia. Inseşi manifestările ce par ieşite din instinctul de conservare, ca preocuparea de sănătate, sînt de fapt forme de civilizaţie, interesînd pe toţi. Noi nu vrem ca unii din noi să fie bolnavi şi pauperi fiziceşte, fiindcă asta zdruncină existenţa însăşi a corpului social. Cît despre cultură se ştie limpede că nu este oricine apt pentru a percepe valorile ei. Pentru asta se cere o pregătire, pe care o dă tot societatea.
Esenţa culturii (ştiinţe, arte, instituţii) este gratuitatea ei, lipsa de aparent neapărat folos. Un sălbatec mănîncă merele, un om cult le pictează. Tabloul nu foloseşte la altceva decît la a produce plăcere. Omul împerechează utilul cu frumosul, utile dulci, în aşa chip că adaogă planuri gratuite la lucrurile de uz imediat. Un tort exprimă perfect această îmbinare. Am putea să-1 lăsăm inform, fără a-i altera gustul. Totuşi forma lui arhitectonică, ornamentaţia, secţionarea în felii geometrice e o a doua nevoie pentru noi. Lipsa de estetică a alimentelor ne taie chiar foamea.
Se poate afirma cu toată siguranţa că civilizaţia este strîns împletită cu cultura, pînă într-acolo că e greu a le separa. Singura distincţie legitimă este aceea că. în unele obiecte acordul cade asupra utilului universal iar în altele asupra gratuitului specific, că unele vorbesc mai mult instinctului de conservare, iar altele mai mult sufletului.
Dacă acum ni se pune întrebarea, care din aceste două aspecte este mai important pentru existenţa noastră, răspunsul nu e aşa de uşor de dat. In tot cazul răspunsul just nu e acela pe care îl dă omul nereflexiv. Cînd mi-am exprimat faţă de cineva aspiraţia mea ca România să aibă mai multe monumente, columne, palate, statui, acel cineva indignat, mi-astrigat: întîi spitale! S-ar părea că această strigare dovedeşte foarte mult bun simţ, dar să ne ferim de prestigiul bunului simţ. Admit şi eu că ne trebuiesc întîi spitale. Spitalul apare ca un moment de civilizaţie. Intrebarea trebuie refăcută altfel. Civilizaţia spitalului anticipă sau precede cultura. Răspunsul meu este: spitalul presupune o cultură înaintată. Şi într-adevăr ridică spitale numai corpurile sociale care au sensul milei de aproape, care e religie şi omenie, care posedă noţiunea ştiinţifică a imperativului sanitar. Cîtă vreme nu există o ştiinţă medicală, o politică socială, o etică şi o religie, spitalul e cu neputinţă. Acest aspect al civilizaţiei e un rod tîrziu al unei evoluţii culturale. Căci ştiinţa, etica, politica, sînt cultură.
Sînt unii care spun: întîi fabrici şi pe urmă şcoli înalte şi universităţi, întîi utilul şi apoi gratuitul. Dacă utilul ar fi separat de gratuit, dacă civilizaţia s-ar putea concepe total divizată de cultură, atunci teoria ar mai merge. insă noţiunea de utilitate are nevoie de lămuriri. Un om primitiv se nnulţumeşte, chiar cu primejdia vieţii, cu o hrană insuficientă şi o îmbrăcăminte sumară. Am văzut ţărani foarte bogaţi, siliţi prin natura ocupaţiilor să stea afară în ploaie, dar nu s-au gîndit să-şi cumpere o pelerină ori o foaie impermeabilă. Astfel ţăranii mor de pleurezie. De ce, putînd, ei nu-şi cumpără obiecte mai civilizate? Pentru că n-au cultură, fiindcă concepţia lor despre demnitatea omului este redusă. Aşadar vedeţi că cultura e o condiţie a civilizaţiei.
Despre raportul de necesitate între gratuit şi util, ne vom da seama examinînd relaţiile între ştiinţe şi viaţa practică. Ştiinţa e o preocupare gratuită întrucît savantul caută desinteresat legile naturii. Un matematician nu are deloc în vedere vreun scop util. Dacă socotiţi că o campanie sanitară împotriva boalelor infecţioase e mai folositoare decît ştiinţa pură, atunci vă amintesc că Pasteur n-avea deloc în gînd probleme medicale cînd a descoperit vaccinul, că începuse un studiu asupra fermentaţiilor şi că numai întîmplarea şi asociaţia l-au adus într-un cîmp de aplicare imediată. Ştiinţa e totdeauna gratuită şi dacă este presată cu aplicaţiuni işi pierde postamentul ei. Marele ei folos practic derivă din chiar gratuitate încît putem afirma fără paradox că gratuitul este izvorul utilului. Numaiin ţara cu mare cultură ştiinţifică lucrătorul se poate aştepta să găsească de lucru fiindcă numai aci răsar la tot momentul neprevăzute utilităţi. O ţară fără cultură medicală, nu poate să aibă nici staresanitară. bună. Ea poate împrumuta metode şi persoane, apoi, prin perimarea datelor ştiinţifice, rămîne cu totul înapoi.
Recapitulînd, pot acum să afirm că este de cea mai înaltă importanţă a favoriza creşterea culturalului (filozofie, ştiinţe pure, literatură, arte plastice, biserici, statui etc.) deoarece numai prin ele se obţine educaţia necesară civismului. intr-o ţară înaintată, civilizaţia şi cultura merg mînă în mînă, în aşa chip încît un obiect de civilizaţie este în acelaşi timp şi un fenomen cultural. Astfel să pornim de la odaia în care trăim. Un lucrător cu salariu modest are în cameră un pat, o masă, patru scaune, o sobă, un dulap de haine şi încă vreo cîteva obiecte. Astea laolaltă constituie deocamdată numai o locuinţă care pe treapta civilizaţiei e suficientă, fiindcă sînt oameni care n-au nici atît. Ca să devină culturală, odaia trebuie să respire un suflet personal, să aibă un caracter. Atunci ea devine interior. Nu e nevoie a adăoga ceva, ci a modifica aspectul. O masă fie şi ţărănească lucrată cu stil, o gravură pe un perete, poterie rurală, scaune sculptate, un scrin, perdele de creton, cîte un raft cu cărţi, astea schimbă deodată sensul şi ne aruncă în plan cultural. in comerţul occidental necesitatea frumosului e aşa mare încît aproape nu există obiecte urîte şi oricine îşi poate cumpăra un mobilier ieftin avînd totuşi o minimă valoare artistică. Să trecem la fabrică. In plan util ar însemna să nu ne intereseze decît curelele de transmisie şi rulmenţii cu bile. Multe fabrici într-adevăr au aspect de sinistre ocne şi un cartier cu fabrici nu-i dintre cele mai nobile. Cu toate acestea, concepţia sinistrităţii fabricei ca pur local de civilizaţie s-a perimat. Fabrica poate fi, fără nici un ornament, de prisos, un obiect de artă: un monument de o arhitectură sobră, în care domină sticla, spaţiul vast. Maşinile înseşi tind mereu spre forma de mor4tri exacţi, lustruiţi. La Siena este o spălătorie medievală cu ogive ca o biserică, morile vechi seamănă a turnuri feudale, prin urmare şi fabrica poate să fie expresivă, să reprezinte interiorul colectivului la lucru.
Am vorbit de interiorul intern. Este şi un interior extern, civic, anume oraşul. Grecii şedeau mai mult în cetate decît acasă, la fel dealtfel şi europenii din culturile vechi. Oraşul e o casă colectivă, un interior cu sufletul său particular, de care cetăţeanul e foarte mîndru. Este hotărît că veneţianul e mîndru de Veneţia iar nu de casa lui pro-prie, iar casa lui personală mutată de pe canal undeva la munte îşi pierde semnificaţ.ia culturală. Noi românii suferim de un egoism care ne face să ne desinteresăm cu totul de interiorul civic şi să ne preocupăm numai de apartamentul nostru. Am văzut foarte muite persoane mîndre de a avea un apartament în bloc, dintr-un anume snobism, dar nimeni nu părea interesat de valoarea arhitectonică a blocului în sine. Pe români faţada casei de raport nu-i interesează, nici nu cunosc arhitectul. Ei ştiu doar că stau într-o casă mare cu toate astea un cultural fin pune mai multă importanţă pe valoarea construcţiei decît a apartamentului şi simte satisfacţia a locui într-o odăiţă dintr-o casă construită, să zicem, de Mansart, şi socotită ca un monument epocal. Un cultural e mîndru de monumentele oraşului său şi-şi vede zilnic monumentele lui, clopotniţa lui, piaţa /ui, podurile lui. Cu cît o civilizaţie şi o cultură, ca fenomene colective, cum trebuie să fie prin definiţie, sînt mai înaintate, cu atît şi individul se simte mai asigurat. Să presupunem doi oameni egal de bogaţi, unul în România şi altul la Roma. Dacă amîndoi sărăcesc situaţia scăpătatului din România e mult mai grea. Săracul din Roma intră în basilica Sf. Petru, vizitează forul, contemplă tablourile de prin muzee, stă şi citeşte în biblioteci, poate să-şi satisfacă cele mai înalte curiozităţi intelectuale, fără bani. Săracul din România nu găseşte decît puţine lucruri dintre acestea. Aşadar important într-o civilizaţie este nivelul cel mai de jos la care se poate cădea şi care trebuie să fie astfel încît să satisfacă minimal omul.
Expresiile civilizaţie, cultură au ca echivalenţe critice pe acelea de om civilizat, om cult. Ce este un om civilizat? Un individ care socotindu-ne ca făcînd poate din cetate împreună cu el, ne tratează cu băgare de seamă, afirmînd prin asta un regim de care va profita şi el. Un om civilizat salută şi răspunde la salut, dacă e funcţionar se poartă cuviincios şi rezolvă hîrtiile, etc. Civilizaţia lui se străvede în limbajul urban. Să mărturisim că un om civilizat numai nu ne satisface şi că el devine un automat. Convorbirea cu el decurge astfel: Cît este ceasul ? — Unsprezece, domnule! — Pot să aştep pe acest scaun? Cu plăcere, domnule! Noi în relaţiile noastre dorim mai mult decît schimbul de civilităţi, căutăm comerţul de idei, iar acesta aparţine culturii. Un casier care ne vinde bilete de concerte şi care exclamă: veţi asculta muzică de Mozart, face plăcere. Chelnerul care intervine politicos în convorbirea noastră, observInd bunăoară că admiră pe Balzac şi nu gustă pe Proust, produce o plăcută surprindere. Aceste manifestări nu sînt imposibile, dimpotrivă multe separaţii de altădată au fost suprimate şi dacă ieri ruralul a putut deveni urban sau civil, azi civilizatuI voieşte să devină cult.
Nu printre lucrători, ci printre unii intelectuali pripiţi, luind o apărare stIngace lucrătorilor, am întîlnit părerea că muncitorul este interesat profesional de exten-siunea civilizaţiei, singura care prin caracterul ei material îi dă mijloace de trai. Ideea este falsă. Pentru hrană şi îmbrăcăminte ne trebuiesc puţine lucruri si războiul ne-a dovedit cu cît de puţin ne putem mulţumi. Reducţia nevoilor culturale, după incetarea industriei de război, pune totdeauna pe lucrătorul din uzine în mare Incurcătură. Atelierele produc hîrtie, vopsele, cerneală, stofe fine, cărţi, mobile, ceramică, etc. Toate acestea sînt cultură. Cu cît cultura este mai dezvoltată cu atît şi volumffl de fabricate solicitate atelierelor e mai mare. Ţara fără cultură cade la faza industriei casnice, sau cultură mică, civilizaţie fără orizont.
Putem păşi mai departe. Mizeria împiedică înflorirea artelor şi nu Africa centrală este leagănul marilor civilizaţii. Evident, se pot face unele observări de amănunt ce nu infirmă adevărul capital. Astfel mi se pare că geografiile austere cu economie sobră ca Ellada, Sicilia etc. au adăpostit mari civilizaţii cu caracter universal şi că America cea plină de cornute şi de porumb n-a fost leagănul culturii. De fapt, clima meridională a protejat prin blîndeţea ei pe om şi i-a economisit sforţările pentru hrană, impu-nindu-i sobrietate. 1n schimb duritatea solului a stimulat producţia artistică. Nu se poate vorbi de mizeria grecilor antici. Istoriceşte, sub durata statelor greceşti şi a Imperiului roman, cele mai bine organizate economiceşte, s-au desfăşurat mari culturi. Evul mediu trăieşte din moştenire. Seniorul e bogat şi exploatator, luxos şi mizerabil totdeodată, pentru că nu are mijloacele ştiinţei la îndemînă şi consumă vremea cu o activitate brutală cinegetică şi marţială. E totodată mistic pătruns de prejudecata că avuţia e o aparenţă a demonului. Marea cultură răsare în republicile italiene burgheze, ca Florenţa, întemeiate pe producţie şi comerţ şi o anume noţiune relativă de libertate. Dante e produsul unui astfel de mediu republican „materialist". Olanda, Anglia în epocele lor cele mai înfloritoare au produs cultură. Franţa s-a ilustrat sub Henric IV, cel cu un bun ministru economist, Sully, şi sub urmaşi. Dacă regimul sub Ludovic XV este apăsător pentru ţăran şi proletar, cel puţin există o clasă. aristocratică înstărită, cultivînd artele şi filozofia, în mod exlusiv. Se semnalează chiar o luptă de clasă latentă prin strecurarea elementelor burgheze îmbogăţite în clasa privilegiată şi cultă.
Demonstrarea bazelor economice ale culturii se poate face sub ochii noştri. N-am putea tăgădui ţăranului talentul şi iubirea de arte. Insă manifestarea sa artistică în condiţiile economice de pînă ieri era dificilă. Să vedem de ce. Să zicem că ţăranul sărac are instinct muzical, că e un Bach potenţial. Cum poate el să se manifeste? Muzica reprezintă un cîmp special al muncii, încît condiţia primă este eliberareasle alte sarcini, ararea ogorului şi semănarea, îngrijirea vitelor, vinderea produselor. O eliberare se produce iarna, numai dacă venitul de peste vară e satisfăcător. Ceea ce nu se intImplă de obicei. Ar trebui ca ţăranul să muncească cu mijloace tehnice superioare, impuţinInd efortul muşchilor şi sporind veniturile. Numai aşa i-ar rămîne timp pentru compunere de sonate şi preludii. Dar îi mai trebuie altceva. Să audă muzică instrumentală ca să aibă revelaţia propriei sale vocaţii. Insă satul nu are biserică şi organist fiindcă e sărac. Ţăranul însuşi nu are bani să-şi cumpere cembal, clavecin şi pianoforte şi în general instrumentele acestea îi rămîn toată viaţa necunoscute. Dacă e fată nu va avea harfă. Dar să presupunem prin absurd că printr-un accident aproape inexplicabil un ţăran de pe Bărăgan posedă un frumos B6send6rfer sau o orgă ca aceea din, sala Augustes din Roma şi că, după ce-şi adapă vitele, Işi desmorţeşte degetele executind din Brahms ori din Palestrina. Am ezitat să-i dau o vioară şi compoziţiile nebune ale lui Paganini, pentru că nişte degete bătătorite de sapă ori topor nu pot luneca pe coarde. Arcuşul e un instrument mai greu pentru muşchi decît coarnele unui plug. Să presupunem toate aceste absurdităţi. Aceasta nu e deajuns. Trebuie un public complice. Oricîtă mirare ar produce la început dexteritatea sa, frazele muzicale vor suna în gol şi invectiva va pica în curînd. Fie că ţăranul componist se va mîhni de neInţelegerea altora, fie din cauza unei ostilităţi vădite, ţăranul nostru va sfirşi ca Niculăiţă Minciună şi pianul îi va fi sicriu. El ar putea fugi la oraş, dar atunci nu mai e ţăran iar eu am vrut să studiez. numai în ce condiţii un ţăran poate deveni un Bach. Avem indicaţii. 1n satele mai gospodăreşti din Banat face muzică corală foarte înaintată, se află deci complici şi public, în Ardeal se execută muzică instrumentală în formaţii rurale mici (quartete, quintete). Prin urmare o bună condiţie economică, colectivă, ajută la revelarea talentelor.
Este iarăşi evident că ţăranul nu-i lipsit de gust plastic, cum dovedeşte industria textilă sau ceramica. Totuşi e greu să ne închipuim că un Michelangelo, un Rembrandt, un Goya pot să se ivească la ţară şi să rămînă acolo. Ei nu au exemple de artă superioară la faţa locului şi numai prin desrădăcinare Ie pot întîlni, pe de altă parte n-ar găsi comenzi. Comuna nu comandă nici o cupolă desoiul aceleia aSfîntului Petru, niciun affresc de felul acelora de la Capela Sixtină. Ţăranii n-au bani să comande portrete şi peisaje şi n-au unde să le atîrne în bordeiul lor. N-au în rezumat complicatia care duce la setea de bunuri artistice. Ar trebui ca satul, îmbogăţindu-se prin productie agrară raţională, să se ridice ia o economie superioară care ar schimba şi nivelul cultural. Acest fenomen s-a petrecut în comunele italiene libere ori în Ţările de jos prin aparitia unei burghezii. Astfel Florenţa, care între altele făcea bune afaceri cu lîna Veneţia şi Genova, comune traficante şi altele de felul lor au ajuns la o culturalitate excepţională exprimată în Renaşterea italiană şi arta flamandă. in condiţiile de pînă acum semnalăm talente izolate, care însă n-au difuziunea şi efectul dezirabil. Eminescu e un nume foarte sonor, pot să vă asigur că sînt oameni care 1şi iau licenta fără a-I fi citit în întregime, fără a poseda operele lui, fără a şti ce cuprind nuvelele Sărmanul Dionis si Cezara, necum alte lucruri de un caracter secret pentru mulţi. Plăcerea de a avea clasici în rafturi o au puţini, oamenii îşi cumpără întîi dormitor şi sufragerie. E firesc să fie aşa, pentru că n-au bani. La observaţia ce mi s-ar face că burghezimea cu mijloace nu cumpără bunuri culturale, aş răspunde că aştept ridicarea nivelului nu de la cîţiva indivizi ci de Ia societatea muncitoare înstărită. Sînt mulţi aceia care vor să aibă tablouri şi nu le pot cumpăra.
România, ţară de ţărani exploataţi pînă mai ieri şi cu o exploatatie agrară incă insuficientă şi neindustrializată se remarcă printr-o carenţă de monumente. N-avem un palat al municipiului în Bucureşti, un Hotel de Ville, un Palazzo del Comune. Siena, un orăşel minuscul cu o solidă economie în Evul Mediu şi mai tîrziu, are un palat Comunal superb şi este în total un monument unic. Venetia e cunoscută. oricui. Productia trebuie sporită, indicele de viaţă mărit pentru ca să se nască dorinta şi putinţa luxului cultural la îndemîna tuturor.
Însă este un gen unde n-avem nevoie de mijloace mari şi unde după părerea lui Alecsandri tot Românul se ilustrează: românul e născut poet. Nu impărtăşesc acest entuziasm. Cred că se poate bănui de către cine mă cunoaşte că nu sînt un detractor al lui Eminescu. Ei bine, cînd aud zicîndu-se că Eminescu e cel mai mare poet al neamului, mă întunec. Nu se poate să închidem într-o formulă toate virtualităţile. Italienii nu spun că Dante este cel mai mare poet, fiindcă nu pot renunţa la Petrarca, la Ariosto, la Leopardi, la Carducci, etc., la Racine, Lamartine, Chateaubriand, V. Hugo, Baudelaire. Care din ei este cel mai mare poet al Franţei? Declararea unui singur drept unic mare poet e o simplificare didactică, ce denotă o lipsă de aderenţă reală cu poezia. Eu nu cred că foarte marele Eminescu poate să satisfacă pe lucrători. Concep un rapsod al fabricilor, precum înţeleg prea bine în vechea societate burgheză preferinţa unora pentru Macedonski. Aşadar noi românii nu cerem produse de poezie şi ne mulţumim cu clasificări. inainte de a fi capodoperă, opera poetică, fie şi mediocră, e un aliment intelectual, şi semnul unei culturi înaintate e o oarecare specializare a gusturilor. Un consumator nu e un critic şi el e autorizat să aibă poetul lui, maritim dacă are funcţii navale, bucolic dacă e fermier, silvestru dacă e forestier. Vînătorii şi pescarii pot citi pe M. Sadoveanu.
Dacă economia condiţionează cultura, aceasta Ia rîndul ei sporeşte economia. Lucrul e un truism din punct de vedere teoretic şi este invederat în faptă. Mi se pare că unii totuşi nu-şi dau seamă clar de adevărul acesta şi socotesc că spun un paradox cînd afirm că un om cult promovează economia ţării. Dar este limpede. Mie îmi place să citesc cărţi. Cărţile le cumpăr de la librărie, deci contribui la salariul vînzătorului şi Ia venitul statului. Librăria ia cărţile de la tipografie, deci contribuie la salariul lucrătorului tipograf. Tipografia comandă hîrtie la fabrica de hîrtie şi maşini la intreprin deri metalurgice. Deci contribuie la respectivele industrii. Etc. Etc. Dacă însă nimeni nu cere poezii şi romane, adio tipografie, fabrică de hîrtie etc. Cererea de tablouri interesează o activitate industrială complexă: cultură de plante oleaginoase, extracţie de uleiuri, fabrică de coloranţi, industrie textilă, fabrică de pensule. Serafica muzică alimentează industriile cele mai pozitive, necesitînd materiale fine: lemn, coarde, de maţ şi de metal, note muzicale. Un oraş întreg se poate hrăni în preajma artei muzicale, precum s-ar putea nutri din fabricarea de jucării. Putem afirma fără statistici că cea mai mare parte a mişcării industriale e tributară culturii şi numai un pro- cent mai mic nevoilor de hrană. Suprimaţi arhitectura, şcoalele, cărţile, muzica, pictura, teatrele şi vom cădea în mizeria pastorală, aceea pe care o cînta în poezie Eminescu. Nevoile spirituale solicită procese industriale. Este sigur că avem nevoie de căi de comunicaţie pentru transportul hranei, dar curiozitatea, nevoia de a vedea alt peisaj mînă pe oameni. Trenurile ar circula goale fără asemenea nevoi culturale. Sînt ţări ca Italia care işi scoteau o bună parte a bugetului din industrii turistice. Economia şi cultura sînt doi poli contradictorii şi comunicanţi care împing viaţa socială după acelaşi principiu după care funcţionează soneria electrică.
Fiindcă a venit vorba de poezie, aş vrea măcar în treacăt să vă arăt că, din punct de vedere estetic chiar, economia şi lirica pot sta împreună fără scandalul pe care şi-I închipuie unii. După mulţi, poezia e spirit şi economia e materie, prin urmare nu au ce căuta proviziile într-un volum de poezii. M-am amuzat odată la o conferinţă vorbind despre poezia lucrurilor din casă spre uimirea unor nobile doamne. Dar apoi s-au convins, căci veneam cu texte. Nu voi relua acele idei, însă examjnind în acelaşi spirit alte elemente, vreau să vă atrag atenţia că lumea eterală a poeziei se Incorpo.; rează în materii terestre şi că la analiză toată zona economică e transfigurată în poezie. Să mergem la piaţă, în plină proză. Întîi cumpărăm pîinea care este însă pîinea noastră cea de toate zilele, şi trupul Domnului, un simbol al hranei elementare şi al subsistentei. Dacă luăm vin, vinul este creştineşte vorbind sîngele Mîntuitorului, iar păgineşte o licoare spirtuoasă pe care ne-o oferă, spre stimularea spiritului, regnul vegetal. Fără vin, nu exista poezia anacreontică şi horaţiană. Ici cumpărăm laptele care este sucul vital oferit de regnul animal, hrana pastorală. Colo e borcanul cu miere, care a devenit sinonimă cu voluptăţile cele mai rare, încît se spune despre glasul sinuos al unui om că e melifluu, curgător ca mierea. in treacăt fie zis, ea sugerează regnul mineral sau pseudo-mineral, semănînd cu un chihlimbar fluid. Cartofii Incoltiti au fost pentru un poet notoriu prilej de a revela maternitatea în regnul vegetal. Ceapa a fost foarte cîntată, împreună cu legumele. Am citat undeva un pasaj din Quevedo şi altul din Anton Pann, unde se vorbeşte foarte plastic de fustele cepei. Ilarie Voronca fără a fi singur, a evocat toate legumele de pe tarabă. Morcovul, sfecla, salata i-au dat prilej lui Hofmann să scrie nişte savuroase diatribe împotriva filozofiei schellingiene Morcovul e un prinţ, Daneus Carota, care se logodeşte cu o tînără germană, sfecla e o vrăjitoare. Virgil, împreună cu toţi poeţii bucolici au cîntat fructele: prunele, mărul, gutuia, nucile sonore, alţii cîntau rodia. Pictorii preferă pepenele verde, cantalupul, zarzavaturile, peştii, fazanii morţi, iepurii răsturnaţi cu urechile în jos. În literatura noastră s-au cîntat fireşte şi frunzele care cad din pom, dar şi bulionul care fierbe în cazan, şi băşicile pe care le face magiunul. Zarzării înfloriţi au fost aproape confiscaţi de un autor, piersica a fost la modă în poezia senzualistă. Poeţii intimişti, ca Pascoli sau ca Francis Jammes, au elogiat bucătăria, sfîrîitul tigăii, cutare poet român adoră samovarul în clocot, Luchian a pictat o plită de cuhnie.
În sat, poeţii n-au cîntat biserica, cum v-aţi aştepta, ci moara care macină grlul, adevărat local fantastic. Poeţii pastorali cîntă oile, tunsul lor, ţîşnirea laptelui în şiştar. Eliade evocă întoarcerea vitelor grele în sat, Carducci apostrofează boul. Lanurile de grîu, stogurile de fîn, otava din poiană, acestea sînt subiecte de poezie. Se cîntă aratul, semănatul, secerişul, plugul şi batoza. La pădure retezarea şi doborîrea copacilor, ţipătul joagărelor. Nu văd nici un motiv pentru care nu s-ar cînta cu geniu rotativele, curelele de transmisiune, producţia regulată a motoarelor Diesel, şuerul sirenelor. Cîntăm de la Homer pînă azi transportul maritim, precum am început să fim atenţi asupra traficului feroviar. Lumea poeziei nu consistă din substanţe imateriale, ea foloseşte sublimat tot ce constituie inventarul vieţii noastre economice. Cînd puneţi o gutuie parfumată pe sobă, înainte de a face din ea compot, aţi făcut un gest poetic evocind printr-un mirossuavgingăşiile regnului vetetal şi un moment patriarhal. Oul însuşi, ca să închei, pe care îl consumaţi, e un simbol de valoare cosmică şi o temă de poezie. După multe mitologii, lumea s-a desfăcut din haos în formă de ou de aur. Este evident o aluzie la astrul solar şi uneori la firmamentul însuşi. Aşadar cînd aveţi un ou în farfurie, gîndiţi-vă ca oameni de cultură ce sînteţi că mîncaţi o emblemă a soarelui.
~ George Calinescu (arhiva).
www.media.tvrnews.ro/video_local/201505/nicolae-breban--untitled-project-1-mpeg4-16x9-62323200_62323200.mp4
Comments
Post a Comment