Obedienţii

Motto: „Slugile care nu au stăpân nu sunt din această pricină liberi. Slugărnicia se află în sufletele lor” (Heinrich Heine).

Obedienţii sunt categoria socială care poate fi asimilată sclavilor deşi spre deosebire de sclavi ei nu vor deveni niciodată liberi, în sensul că nu-şi doresc niciodată libertatea.

Se ataşează cu fidelitate de căţeluş de orice patron care le poate oferi puterea de a fi meschin cu cei superiori intelectual. Îi regăsim în orice instituţie bugetară prelungind formalismul birocratic până la extrem şi ignorând întotdeauna fondul problemelor. Sunt monştrii amănuntelor birocratice; chiţibuşari ai mediocrităţii exacerbate, rataţi intelectuali şi sentimentali; oameni fără biografie interioară.

Îi aflăm servili până la silă în faţa patronului, care le indică teme de activitate şi de existenţă. Obedientul se disculpă tot timpul: „Nu eu am făcut-o! Şeful mi-a comandat-o!”. Devin fiare atroce cu omul sensibil, delicat, care nu are tupeul vulgarului de a se afirma şi astfel îşi satisfac meschina plăcere de a bloca proiectele unor oameni extraordinar de talentaţi, care ar putea să umple marile goluri ale culturii române. Obedienţii sunt amintiţi şi de Petre Pandrea în „psihologia tipului digestiv”, nimic altceva decât „monştri intelectuali sau creiere care şi-au oprit creşterea la 11 ani”, cum îi descria Mircea Eliade.

Obedienţii respiră în continuarea regimului comunist, plasat pe diferite liste ministeriale, la fel de servili, la fel de obtuzi, la fel de tâmpi. Şi atunci de ce unii „analişti politici” se mai miră că societatea românească e stagnantă? Că ratăm de la construirea autostrăzilor până la construcţia culturală?

Nu se poate construi ceva durabil în civilizaţia unei ţări fără individualităţi puternice, atipice, polemice. Exact contrariul obedientului. Doar înlocuirea urgentă a acestor funcţionari neghiobi, diminutivi culturali şi agramaţi ontologic poate genera construirea unei Românii moderne, competitivă european. Aceste marionete complexate au un singur vis: împietrirea societăţii române la nivelul şmenului, şperţului, grătarului la pădure asortat cu femei uşoare, ba chiar foarte uşoare.

Potrivit lui Petre Pandrea, în structura intimă a psihologiei obedienţei predomină „arta supunerii şi a disimulaţiunii”. Se ştie că „liberările psihice se obţin prin ritual şi gesturi simbolice”, dar, cu toate acestea, oamenii pot trăi fără problematizări sau oscilaţii ale conştiinţei chiar şi în plină „inaniţie culturală”.

Un om complex nu poate trăi „fără lux intelectual şi sufletesc”. Constantin Beldie afirma în numele generaţiei sale că „orice om înţelept îşi doreşte o carte bună şi un sân de femeie rară”.

Continuăm să trăim în „epoca atacurilor perfide, chiar în mijloacele de transport în comun unde oamenii nu mai au reţinerile politeţii, nici inhibiţiile moralei religioase”. Din nefericire, „oamenii amorfi, oamenii morţi, prin banalitate, ai societăţileor, nu fac istoria. Ei sunt obiecte de istorie”. Cu condiţia să nu se găsească în funcţii decizionale de prim rang.

Sediul gândirii şi imaginaţiei oricărui obedient are conotaţie digestivă, spiritul său sălăşluind în burtă. Acolo „se află chiar şi sensibilitatea lor artistică şi tonalitatea sufletească”. Acestea sunt trăsăturile definitorii omului amorf, cadavru-viu. Obedientul „se îndoieşte de sine însuşi, de umbra sa, de amanta sa, de prietenul său”, mai puţin de poruncile şefului, care sunt literă de lege. Obedientul întotdeauna sa va disculpa spunând: „N-am nici o vină! Aşa mi-a cerut şefu’!”. De aceea este bănuielnic şi prepuselnic. Iubeşte şarada, spune da şi gândeşte nu, iar când a spus nu înclină mult spre da.

Ocupaţia princiară a obedientului are tot un caracter digestiv, stimulul aflându-se „de la buric în jos”, iar calea regală a caracterului său porneşte de la buze, trece prin esofag la intestinul gros, obişnuind a „stoarce plăceri din hoitul său, ca dintr-o lămâie”.

După tipicul latifundiarului de circumstanţă istorică, baron regional sau local, manelist sau iubitor de muşchi tatuaţi, obedientul dipreţuieşte energic munca. „Are relaţii de afaceri în lumea mare unde se plictiseşte. Nu poate renunţa la ea, fiindcă nu ar fi şic”. Nu are prieteni iar când s-a împrietenit cu cineva, „primul lui gând este să-i seducă nevasta, soacra, doica sau servitoarea, dacă sunt frumoase, pentru a spurca şi pentru a-şi arăta potenţa. Dacă sunt slute, le pişcă de fese în văzul lumii”.

Ne-am dezobişnuit să vedem în jurul nostru oameni bine crescuţi, politicoşi la locul lor; copii care să vorbească frumos. Ne-am dezobişnuit să mai fim oameni. Ne-am dezobişnuit de a mai avea o conştiinţă cetăţenească, nu ne mai considerăm de mult membri cu drepturi egale, în cadrul unei societăţi civile libere şi civilizate. Ne-am dezobişnuit să fim cineva şi un simplu număr din ceva, ne-am dezobişnuit să refuzăm sau să ne revoltăm. Timp de 50 de ani, „nu Cezarul s-a adaptat nivelului şi specificului sufletului poporului, ci poporul s-a coborât – tâmpindu-se, imbecilizându-se, ticăloşindu-se – la nivelul de gândire şi simţire al Cezarului şi tribului său” de baroni şi obedienţi. În ultimii 50 de ani, poporul a fost inclus în istorie ca o „simplă minoritate” în raport cu puterea faţă de care se comportă ca orice sclav: „se bucură de tot ce nu reuşeşte, de tot ce atinge şi demonstrează incapacitatea, răutatea şi tirania celor care au în mână şi pâinea şi cuţitul, şi dreptul de la cartela de pâine şi de tăcere”, cum bine afirma scriitorul I.D.Sîrbu.

Am scris aceste rânduri încercând să răzbun deceniile de marginalizare a valorilor autentice româneşti, care s-au pierdut în puşcăriile comuniste sau continuă să se piardă fie într-o mizerie materială nemeritată, fie respinse cu grosolănie de aceşti obedienţi mârlani.

Construcţia unei civilizaţii româneşti sănătoase se va face doar atunci când obedienţii vor fi puşi la locul lor de muncă firesc: decât să dea sfaturi nesărate unor intelectuali rafinaţi, ar sta mai bine cu sapa în mână, fiindcă tot au elogiat ei CAP-urile şi IAS-urile în poeme nesemnificative ca însăşi fiinţa lor.