Ne masacrăm timpul liber cu lucruri si preocupari minore într-o obsesie permanentă de a păstra planurile vieţii într-un echilibru de toată jena. Ne recompensăm faţă de copii cu câte o jucărie sau ne mai smulgem în câte o după-amiază de la birou şi îi ducem pe juniori într-un parc ca să nu uite că îi suntem părinţi. Ne mascăm cearcănele datorate ratelor depăşite la bănci sau chiriilor pe care nu avem cu ce le plăti. Zâmbim frumos şi tâmp către cei din jur, totul într-o încercare penibilă de a crede că armonia poate fi păstrată prin eterne falsuri: de identitate, de spirit, de principii. Ne bucurăm ca proștii de orice mărire de salariu sau bonus, acceptând prin primirea lui să rămânem sclavii statului peste program şi al dependenţei mentale de un job. Butonăm ca nebunii smart phone-urile şi căutăm ce nu vom găsi niciodată în plasticul ăla inert care ne promite munţi de minuni şi prietenii worldwide.
Ne împroşcăm încrederea în noi cu insulte pentru orice eşec stupid, ne schilodim respectul faţă de propria persoană ori de câte ori alţii ne coboară şi totdeodată trecem peste clipele curate din viaţa noastră cu o ignoranţă crasă, avizi de atingerea unui nou obiectiv. Şi în timpul ăsta în bietul nostru corp şi în pârdalnica aia de minte, în neregenerabila noastră inimă, se adună tot mai multe, ca sacii neridicați din pubelele de gunoi. Suntem mahmuri, obosiţi, ațipiți, stresaţi, presaţi, telecomandaţi.
Şi îi înjurăm de mama focului pe ăia care au plecat de nebuni în jungla africană să trăiască cu leii, pe ăia de au demisionat din vreun post de management şi s-au apucat de pictat sau pe ăia care câştigă salariul minim pe economie ajutând bătrâni să îşi trăiască restul de viaţă împăcaţi. Nu scapă de ocare nici ăia de şi-au părăsit familiile şi au mers după sufletul pereche, ori ăia care şi-au făcut fermă eco la ţară, lăsând apartamentele toxice din buricul târgului în soarta altor inconştienţi. Îi înjurăm pentru că vedem în ei ceva ce noi fie n-am cunoscut niciodată, fie am pierdut pe drum: trăirea pentru ceea ce înseamnă ceva. Pentru ceea ce nu este trecător, meschin sau crud. Pentru ceea ce ne face fericiţi şi ne aduce împăcarea de sine, urmat apoi de supraestimatul succes, căci nimeni nu poate concura cu un om care îşi face din pasiunea sa o meserie.
Intuim în oamenii pe care îi boscorodim sclipirea din suflet care dă arcuirii sprâncenelor, colţurilor gurii şi irisului ochilor o seninătate neînţeleasă, mai ceva ca un mister rupt din cărţile cu detectivi. Faci de toate, te agiţi, dansezi după cum îţi cântă alţii, vrei să strângi mai mult, mai mult, calci pe cadavre să ajungi unde crezi că o să te simţi ca un împărat … Transpiri, lăcrimezi, strângi cureaua, impresionezi, rabzi şi pentru ce? Pentru ca într-o zi să nu mai fii. Sau să fii o legumă într-un azil. Sau poate un muribund care nu se dă dus, povară pentru copii şi alte rude din dotare. Asta, dacă mai apuci … Dacă nu mori stupid, lăsând viaţa să te învingă la cel mai abil joc la care se pricepe şi în care te-a atras pe nesimţite: iluzia că i-ai descoperit esenţa. Undeva într-un colţ al minţii tale, ştii că n-ai aflat-o, aşa că te prefaci că trăieşti, joci un personaj şi într-o zi regizorul decide să te scoată din scenă. N-ai drept de replică, că eşti deja mort.
În timp ce tu gesticulai, scuipai, mârâiai sau trudeai, te sacrificai, te puneai în fund şi în cap ca să reuşeşti, oamenii mureau în jurul tău: profesori, părinţi, copii, fraţi, surori, unchi, mătuşi, bunici, vecini, colegi, prieteni .. Şi tu n-ai văzut, n-ai simţit nicio clintire în ceea ce părea mersul hotărât, bărbătesc în marea farsă pe care o numeai viaţă. Cum să vezi dacă soarele tot răsare, cocoşul tot cântă, florile tot înfloresc, troleul tot vine în staţie?
Numai că ăl de s-a dus nu se mai întoarce … Atât …
Mă chinuiesc de cativa ani să mă bucur de lucrurile simple şi frumoase … Uneori îmi iese, alteori mă comport stupid şi las toate aşa zisele încercări ale vieţii să mă doboare, aşa zisele lecţii de nimic să mă facă să mă simt de doi lei …
Trebuie să învăţ şi să reînvăț, să îmi crească iar aripi de rândunea, să îmi trag pleoapa de pe ochi, să îmi regăsesc “lia-ciocârlia” şi apoi să trăiesc: un miros de zambilă, un cub de gheaţă pe mana, o căpşună cu frişcă pe cerul gurii, o ciorbă cu zeamă de varză cu prietenii de mahmureală, o cafea la ibric, un zâmbet de recunoştinţă din partea unui străin, un grătar cu neamurile, un “te iubesc” strigat de copilul tău cocoţat în leagăn, un “fazan” jucat cu colegii de birou, o baie la miezul nopţii în lacul din apropiere. O vizită doar la tine în suflet, la mormântul cuiva drag, o după-amiază de filosofări copilăreşti cu cel drag.
Nu contează ce faci, atâta timp cât priorităţile tale sunt dedicate înainte de orice sănătăţii tale: emoţionale, mentale, trupeşti. Atâta timp cât trăieşti azi atât de frumos încât să apuci senin şi ziua de mâine. Fă-ţi o listă, pune în ea tot ceea ce te îmbolnăveşte, schilodeşte, amărăşte în viaţa de zi cu zi. Trece lângă fiecare factor toxic o poţiune de vindecare şi apoi dă-i bice: memorează ce ai de făcut, dă foc hârtiei pe care ai notat şi apucă-te să schimbi ce te omoară, fie că este o iubire chinuitoare, un job demotivant, prieteni doar cu numele sau atitudinea ta faţă de viaţă pur şi simplu. Nu te întinde în pat riscând să nu te mai trezeşti.
S-ar putea să ajungi la Sfântul Petru şi când îţi va proiecta filmul vieţii tale să mai mori o dată doar de ciudă că nu ai trăit frumos.
Comments
Post a Comment