18 July 2014

Simt cum put tot a corporație.

Câţi dintre voi s-au întrebat cum ajung produsele pe rafturile din supermarketuri și hypermarketuri? Și nu mă refer la băieții ăia care trag de paleți în magazin și bagă la raft. Băieții ăia trebuie să aibă ce comanda. Trebuie să aibă un sortiment de produse pe care să-l comande și niște funizori care să livreze pentru ca apoi să le bage la raft. Iar produsele trebuie să aibă un preţ cu care să se vândă. Și în tot lanțul trofic al produselor, pe raft apar eu. O persoana care dă cu baghetuța magică ca să să asigure ca cei din magazine sa aibă un sortiment, cele mai bune prețuri și promoții, să se asigure că furnizorii au marfă, astfel încât voi să aveţi ce pune-n coșuri. Și care prin produsele astea mititele trebuie să aducă corporației un venit și un profit. Dăăăhh. Logic. Cifră de afacere mare. Profit mare. Cel mai bun preț din piață. Bătălia constantă cu competitorii, cu piața, cu furnizorii și, de ce nu, și cu superiorii?! 
Și dacă nu stiați, aflați acum că e un om care face toate astea. Un omuleț în spatele unui monitor LCD de 29 inci, ca să nu se chiorască, îmbrăcat office într-o clădire de sticlă. Asta face de dimineață până seara, pentru ca vouă să nu vă lipsească mai nimic. Și dacă nu aveați nevoie, facem în așa fel încât să aveți nevoie. Sau să cumpărați. Ce faceți apoi nu ne mai privește.

Noi suntem cei care gândim unde așezăm produsele în fața voastră și cum. Ahh… credeați că e întâmplător? Nimic nu e întâmplător. Ani de studii și experiență ne-au învățat cum să vă fentăm ochiul. Credeţi că produsele sunt așezate așa pe raft, la voia întâmplării și voința celui care bagă marfa? Nu. Produsele sunt așezate la raft pentru că așa le spunem să le pună. Prin ceea ce numim planograme. Pentru că noi gândim cum produsele voluminoase stau jos, cele mici sus, cum se dublează poziționarea pe rândurile înalte, astfel încât toți clienții să ajungă și la produsele cele mai de sus, cum sunt grupate pe nevoi, iar în cadrul nevoilor, ordonate în funcție de preț, caracteristici, brand, utilitate. Vorba francezului, clientul stăpânul nostru. O iluzie. Pentru voi slujim. Ajutați de 2 sau 3 oameni, în funcție de cum are chef careva într-o zi să facă organigrama. Că nu contează volumul de muncă, contează cifra de afaceri. Economiceşte just. Omenește li se fâlfâie ce faci tu acolo, atâta timp cât dai rezultate. Că dormiți sau ca munciti la birou, nu contează. Corporația îți pune la dispoziție o clădire de sticlă cu jaluzele care stau trase pentru că ne dor ochii de la lumina naturală. Dacă vom pleca pe timp de zi de la muncă, o să începem să facem fotosinteză. Că nu mai suntem obişnuiți cu lumina. Sisteme. Să nu uităm de sisteme și programe. Toate la dispoziția noastră, ca să scoată untul din noi și banii din buzunarele voastre.
Fiecare produs e gândit și întors pe toate părțile înainte de a ajunge pe rafturi. În primul rând, selectăm ceea ce credem noi că ați avea nevoie. Selectăm furnizorii care pot să livreze produsele. Naționali și internaționali. Unii dintre ei sunt și mai șmecheri. Creează nevoia prin reclamă. Sfânta reclamă. Te-ai gândit vreodată să te epilezi în cada plină de apă? Ai avea nevoie de așa ceva? Pai da. Și noi avem grijă ca pe rafturi să găsiți noul epilator seria 7 wet and dry. Dar nimic nu e simplu. Totul se negociază. Și se negociază la sânge. Condiții comerciale, termene de plată, termene de livrare, prețuri, promoții. Fiecare rețea le numește în diverse forme. Din partea mea, să le numească și floricele, că tot bani luați sunt, sub formă de scris frumos și legal sub diverse forme pompoase. Un preț nu ascunde numai un TVA și o marjă comercială. Ascunde o încrengătură de alte floricele pe care le plătiți cu toții. Și pentru asta suntem noi plătiți: să facem un buchet cât mai gros de floricele și un profit cât mai mare. Știm piața. Știm ce mișcă. Cine ce face. Când apare. Unde se găsește. Cunoaștem țara. Venituri pe structuri de pături sociale, șomaj, nevoi, inflația, piața neagră. Știm tot ce mișcă. Și ne folosim de tot ce avem la dispoziţie ca să aducem tot ceea ce aveți sau nu nevoie. Lucrăm în echipe. Nimic nu transpiră din noi. Confidențialitatea e stipulată în contract. Vag, dar există. Se cultivă-n tine că nu ai voie să vorbești cu nimeni, să nu respire nicio informație. Se spală creiere. Că doar lucrezi la nr 1. Învârți și gestionezi cifre cu multe zerouri. Dacă în orice alt departament se vede doar cât cheltuie, noi suntem singurii care vedem negru pe alb câţi bani aducem în firmă. Sub toate formele. Ai puterea să crești firme sau să le bagi în faliment. Se cultivă imnul nr 1. Orice e posibil. Tai în carne vie ca să obții ce trebuie. Dacă moare, sunt alții care așteaptă la rând. O prostie. Asta nu ține. Am 6 ani de achiziții în 3 rețele diferite. Dacă tăiam în carne vie, muream cu toții. Se construiesc relații și parteneriate în care ceri cu zâmbetul pe buze noile costuri aberante ale rețelei pentru care lucrezi.
Mail. Sfântul mail. Sute de mailuri zilnic. Dacă am fi trăit pe vremea porumbeilor călători, nu s-ar vedea cerul de câți porumbei ar fi fost nevoie ca să plimbe toate informațiile. Dar noroc ca nu trăim atunci. Bieții porumbei. Dar trăim acum. În era vitezei. Toate sunt acum sau ieri, desi lucrăm pentru viitor. Și o încrengătură de departamente, de nu știi la cine să apelezi când ai nevoie de ceva și, pentru că durează mai mult să descoperi cine te-ar putea ajuta, ai putea să te apuci de crescut un porc pentru Crăciun. Ca să sărbătoreşti cu pomana porcului că ai dat de cine trebuia. De fapt nu e chiar cine trebuia. Pentru că toți ceilalţi știu exact, dar exact ce au de făcut. Numai în achiziții ajungi să le faci pe toate. Nu știi ceva? Întreabă la achiziții, sigur știu!  Și așa ajungi să dai trup și suflet. Nu mai știi pentru cine lucrezi. Era o vreme când zâmbeam timid că mă bucuram când se vindea ceea ce aduceam. Credeam că fac lumea fericită. Acel om din umbră care aduce zâmbete pe buzele oamenilor când își cumpără ceva nou. Că se bucură de o husă auto nouă sau de niște șuruburi ca să găurească pereții sâmbătă dimineața când lumea doarme mahmură după o noapte de dezmăț. Cineva mi-a zis la un moment dat că nu știu câtă putere am. Și nu mi-a păsat. Eu continuam să servesc și clientul, și corporația și să păstrez și bunele relații cu partenerii. Apoi am ajuns să o fac numai pentru bani. Asta e. Îmi pot permite o excursie exotică aproape în fiecare lună. Dar ajung să fac doar excursia exotică pe drumul depresiei. Până când nu mai simți cine ești, că uiți de tine. Pentru ce faci asta și pentru cine. Cine merită neuronii tăi? Și vine un moment în viaţă, la mine a venit la 30 de ani, după ani de muncă asiduă prin corporații și pe scări ierarhice, când îţi dai seama că nu asta vrei să faci. Ce dracu fac cu viața mea? Vreau să pictez. Vreau să fiu liber să gândesc și să pot să spun fără sa-mi fie frică că o să mă înec cu propriile cuvinte pe care le înghit abținându-mă să le rostesc. Vreau să stau în blugii mei și în tricouri largi, nu în biroul meu plin de bibliorafturi si cu jaluzelele trase.

La dracu. Mă duc să fac o baie. Nu mă mai suport. Simt cum put tot a corporație.

No comments:

Post a Comment