Am lasat Bucurestiul pentru o viata la tara

Primul lucru important pe care-l tot rumeg de când nu mai locuiesc în orașul pe care acum vreun an n-aș fi crezut să-l abandonez e legat de ce înseamnă a munci. Ca orice om care lucrează, în principal, cu mintea, rezervând în cel mai bun corpului porții simbolice de sport, ajunsesem destul de tracasată, mișcându-mă într-un soi de oboseală mlăștinoasă. Deși, din fericire, lucrez de acasă de mai bine de doi ani, orele zilnice petrecute în fața ecranului sau într-o continuă alergătură începuseră să erodeze din capacitățile minții de a intra în repaosuri cuvenite și de a nu fi mereu în stare de alertă, lucru de care nu mi-am dat seama decât după prima zi de lucrat în noua grădină. Luând în primire o casă cu o curte foarte întinsă, dar care se cere însă ”îmblânzită” și cultivată, am început cu petic năpădit de buruieni, de care nu m-am dezlipit o după-amiază întreagă, într-o frenezie a luptei civilizatoare. Durerile de șale și febra musculară le-am trecut cu vederea, rușinată oarecum de încheieturile ruginite deja de la 30 de ani. Oboseala de după o zi de muncă fizică, în care, într-o mini-revelație transpirată, am văzut ce înseamnă ”munca pură”, e cel mai frumos cadou pentru o minte hiperactivă, care s-a hrănit mulți ani exclusiv cu distragerile orașului și cu prezentul continuu al spațiului virtual. Dintr-o dată, insomniile au dispărut, la fel și micile anxietăți, totul lichefiindu-se în liniștea pe care doar confortul epuizării o poate coborî la finalul zilei. În orele în care am stat aplecată peste straturile de pământ, încercând să smulg buruienile din rădăcină și alternând cu mici sesiuni de Wikipedia despre cele mai eficiente soluții împotriva ierburilor nedorite, mintea se golea parcă într-un fel de exercițiu de meditație activă, concentrându-se pe task-uri foarte simple. Nu la sală, ci la sapă e de mers, îmi spun cu fiecare încordare a mușchilor atrofiați de orășeancă blazată. Totodată, sunt recunoscătoare pentru efectele gratificărilor imediate ale muncii fizice: dacă în cele mai multe profesii ale minții, îndoiala e mereu la datorie, apropierea de treburile simple, dar laborioase, e o sursă de endorfine. La finalul zilei, nu mai încape dubiu dacă am reușit ceea ce mi-am propus, nu mai încap dialectici nesfârșite și (auto)evaluări interminabile: bucata de pământ curățată de buruieni vorbește de la sine, iar legumele sunt gata să fie culese.

Pentru cineva care s-a obișnuit să trăiască într-un oraș unde noaptea încearcă să păstreze, pe cât posibil, același confort cu al zilei, unde non-stopurile sunt la fiecare pas, unde poți merge în toiul nopții la hipermarket sau comanda pizza la 3 dimineața, mutarea la țară înseamnă adaptarea la un alt fel de disciplină. Proviziile nu se mai fac aleatoriu, ci organizat, iar tentația răsfățului neprevăzut e constrânsă de un cadru care păstrează încă foarte clară linia dintre zi și noapte. Asta mă ajută, pe de o parte, să fiu mai cumpătată și mai rațională, reduce sensibil costurile de divertisment și comoditate și, nu în ultimul rând, mă fac să ritualizez alfel nopțile albe ”de la oraș.” Deși am ales să locuiesc într-un loc fără bulevarde, nu am ales retragerea ascetică, continuând să merg periodic la București, pe care-l redescopăr ca turist fidel, unde-mi întâlnesc prietenii mai rar, dar cu mai mult entuziasm. Constat astfel că fiecare ruptură a rutinei care tinde, de cele mai multe ori, să fie confundată cu mersul inevitabil al lucrurilor, mă face mai atentă și mai receptivă, iar după o săptămână de muncă la laptop și grădină, o seară la terasă în București e mult mai intensă decât aceleași momente înnodate însă înainte, pe bandă rulantă.

Cum nu am încă permis de conducere, cunosc acum Bucureștiul din statutul de navetistă, unul dintre cele mai dificile teste de adaptare de până acum. Din jumătate în jumătate de oră, pleacă dinspre Bolintin Vale, unde locuiesc, spre capitala de care depind economic mulți locuitori din zonă, microbuze scârțâite și, la orele de vârf, ticsite cu oameni. Dacă în orașul mare, mijloacele de transport în comun sunt de cele mai multe ori terenuri neutre, în care oamenii fac tot ce le stă în putință pentru a-i ignora pe partenerii lor de drum, de cele mai multe ori cufundați în ecranele smart phone-urilor și tabletelor, naveta cu microbuzul e o baie de intimitate cu ceilalți. Mulți călători se cunosc între ei, șoferul conversează zgomotos cu pasagerii înghesuiți, iar conversațiile telefonice ale celorlalți te fac automat părtaș temporar la fragmente de viață personală. Drumul în sine e o mare conversație generalizată, în fața căreia trebuie să învăț încă să mă relaxez pe deplin și să mă descotorosesc de tehnicile impersonalității însușite prin metrouri și autobuze. În microbuz, nu e loc de nazuri: trebuie să te obișnuiești cu mirosurile înțepătoare, cu ghioantele abundente ale aglomerației, cu puținul oxigen disponibil ori cu pala de vânt care-i ciufulește, prin trapă, pe toți. Dacă la început pălpâiau în mine reflexele protestatarului, gata să facă scandal dacă ”drepturile” nu-i sunt respectate, gata să se revolte când ceilalți acceptă fără ezitare să fie transportați ca sacii de cartofi, în ultima vreme m-am îmblânzit, mulțumindu-mă doar să notez numerele de înmatriculare ale microbuzelor care transportă mai mulți pasageri decât prevede regulamentul, pentru a orchestra înt-un puseu glorios de civism marea reclamație.

Alt lucru pe care l-am mai învțat mutându-mă la țară are de-a face tot cu oamenii și presupune tot un proces de dezvățare. Am mai scris la un moment dat despre unii din cei mai excentrici vecini de care am avut parte în 12 ani de București, timp în care deprinsesem foarte bine o lecție: vecinii sunt o specie aparte, mai degrabă spioni vigilenți decât apropiați săritori, așa că singura formă de protecție era un val de politețe glacială. Ei bine, la țară lucrurile merg perfect invers: deși, poate, te mai spionează cineva de după vreun gard, ochiul lor nu e niciodată invaziv, ci gata să-ți sară-n ajutor. Zilele trecute, când aveam de cărat multe greutăți din fața porții, apare dintr-o dată vecinul de la care cumpărăm miere, punându-se imediat la treabă, în cel mai firesc fel cu putință. ”Vecini suntem,” e filosofia lui, împărtășită de cei mai mulți de pe stradă. Toate bagajele, de altfel, le-am cărat la noua casă cu ajutorul lui Vasile, un tânăr rom care, când nu lucrează în Spania la cules de măsline, vine în România să-și continue casa unde va locui într-o bună zi alături de soția lui, care s-a măritat la 12 ani. Tot vecinii și rudele sunt cei care i-au convins pe cei doi să nu se stabilească în Spania, unde ar putea să facă zilnic baie în ocean, ci să se întoarcă la Bolintin. Vecinii de la țară sunt noduri dintr-o rețea perfect funcțională, al cărei combustibil e demult scos din uz ”la oraș”, un soi de solidaritate care-și face loc în întrajutorare și schimb. De la tușa Floarea iau ouă proaspete, de la Viorel lapte proaspăt, de la nea Ixulescu miere și tot așa, într-un circuit de schimb informal în care capăt mult mai multă încredere decât în infrastructura de consum standard. Rămâne de descoperit vreun revers al medialiei, pentru că, după cum am învățat în orașul unde m-am născut, tot vecinii sunt cei care pun cap la cap rețeaua de informații, media locală de la firul ierbii, și totodată ”forul de judecată” la colțul străzii, ce trebuie mereu alimentat cu întâmplări gata să fie comentate și clasate.

Ținând cont de faptul că viața în afara orașului te determină să fii mai organizat și mai puțin hedonist, de faptul că nevoile artificiale sunt mult mai puțin stridente, consumul de orice fel (fie că e vorba de hrană sau de divertisment sau socializare) se schimbă simțitor. În ceea ce mă privește, arunc din ce în ce mai puține lucruri la gunoi, atâta vreme cât am la îndemână soluții de refolosire: resturile de mâncare merg la animale, resturile organice și hârtia se duc în lada de compost pentru culturi, pet-urile pot fi oricând transformate în recipiente de plantat răsaduri sau în ghivece suspendate. Cum supermarketul nu e întotdeauna vigilent la colțul străzii, restaurantele sau fast food-urile sunt doar simbolic prezente prin tradiționala shaormerie și globalizata pizzerie, iar prețurile de la singurul magazin al străzii sunt mai mari decât la buticurile bucureștene, irosirea se subțiază. Mai mult, având la dispoziție o grădină întreagă, unde zmeura așteaptă să fie culeasă la capătul rândurilor de roșii, iar legumele ajung în salată direct din curte, costurile de hrană scad simțitor, în timp ce mâncarea devine mai bună și mai sănătoasă. Odată cu mutatul la țară, mi s-au activat, cel mai probabil, și alte resorturi dobândite în copilărie, dar perseverent ignorate, care mă fac să caut pe net rețete de dulcețuri, siropuri sau sosuri de pus în pivniță peste iarnă. Mă uit la primele mele borcane cu gem de zmeură și compot de cireșe de parcă ar fi niște obiecte extraterestre, nefiind încă obișnuită cu noua postură de prosumator, un fel de consumator-producător, care de-abia face cunoștință cu etica Do It Yourself.

Sunt multe lucruri pe care le descopăr zilnic cu bucuria unui copil, salutându-le, de pildă, pe femeile bătrâne și cocoșate care se urcă pe biciclete cu mai mare ușurință ca mine, cărând coșuri și sacoșe generoase, ori mergând la târgul de weekend, unde învăț care-i faza cu ”negociez, deci exist”. Din curte, îl ascult pe Salam cântând la nunți luxoare în ”țigănie”, după ce-am văzut caleștile din plexiglas, întruchipând dovleci butaforici ca-n Cenușăreasa, bătând străzile într-un claxonat continuu de Merzane și BMW-uri, sau, de sărbătoare, am parte de cântece religioase pe CD, care rulează pe repeat în boxele bisericii din apropiere. Nu știu cum va arăta viața mea după șase luni sau după un an de lăsat cioara urbană din mână pe vrabia de pe gardul țărănesc, însă pot încerca să țin, printre reprize de sapă, un jurnal care, cine știe, poate va fi de folos altora care ar vrea să încerce trecerea de la orașul comodității la disciplina bucuriilor simple.

Am locuit în cămin, într-un zgomotos schimb perpetuu de cărți sau cratițe, în blocuri de la marginea Bucureștiului, unde noaptea ascultam muzica apei trase la WC-urile celorlalți, în camere înghesuite, decodificând șoaptele nocturne ale amantelor , sau în buricul târgului, printre bătrâni cu urechile ciulite, pasionați de grabnice turnătorii paranoice la administrație. De un an însă, prin gustul  unei conviețuiri zen cu oameni care uită de diferențele lor când au grijă de cele vreo zece pisici tolănite prin curte.

Drumul până la insula asta n-a fost nici scurt, nici simplu. Obiceiul bătutului în calorifer, pe care l-am învățat din copilărie, l-am întâlnit apoi în multe cartiere bucureștene, mai ales în Drumul Taberei, unde vârstnicii deprinseseră o adevărată artă a semnalelor  ”morse” transmise prin țeavă.  În apartamentul de pe Râul Doamnei, împărțit cu două prietene, am ajuns printr-o proprietară trecută de 50 de ani, care venea o dată pe lună să-și încaseze banii. După vizita la vecine, care-i raportau exact câte fete și câți băieți ne treceau pragul, doamna se închidea în dormitor, spunând că trebuie să se roage la Dumnezeu. Ieșea după câteva ore, cu ochii roșii de emoție, iar dacă trăgeai cu ochiul în urma ei, vedeai și cele două peturi de bere care o asistaseră în timpul extazului mistic. Într-una din zile, doamna se întoarce de la piață și ne așază pe toate trei la masă, cu aerul unei confesiuni vitale iminente. În jurul farfuriilor cu mici, așază două legături de morcovi zdraveni și ne privește galeș: ”Fetelor, să știți de la mine, de bărbați ai și n-ai nevoie-n viață. Cel mai bine, fetelor, e să-ți iei niște morcovi buni de la piață și să-ți faci treaba cu ei.”

N-am testat trucul cu satisfacția organică, procurată pe filieră țărănească, iar la scurtă vreme am lăsat viața de bloc pe viața de casă, undeva lângă Hala Traian, unde împărțeam bucătăria și baia cu trei prieteni și un proprietar cu fiul lui hip-hoper. Dar împărțeam și strada cu toate familiile numeroase care întindeau grătarele pe trotuar și dădeau manelele la maxim, într-o bulă care făcea ca timpul să pară derizoriu. În vreme ce-mi pregăteam teza de licență și mă pierdeam cu ochii pe fereastră, dădeam inevitabil de cușca în care vecinul își ținea porumbeii, precursori ai unor ciclice ciulamale din care-și răsfăța familionul. Am declanșat operațiunea de salvare când în cușcă a apărut un guguștiuc singuratic, urmărit pas cu pas de dinafara gardului de sârmă de partenera lui înaripată, o priveliște sfâșietoare ca-ntr-un lagăr miniatural. N-am reușit să slavez pasărea, fiindcă dobermanul insomniac jurase, pesemne, cu viața că va apăra prada. N-am plecat de la Traian nici de dorul guguștiucului, nici pentru tămbălăul continuu și nici pentru hip-hopul creștin care bubuia pereții vechi. Am plecat la câteva zile după ce, mergând în toiul nopții la baie, am dat nas în nas cu amanta proprietarului, cu ochii mari și suflarea tăiată, fugărită prin holurile labirintice de bărbatul ei ocazional, înarmat cu un cuțit.

Au urmat o serie de blocuri cu banale bătăi în calorifer și obsesia muzicii date mai încet, de parcă pofta de a asculta sunete armonioase s-ar disipa odată cu vârsta, m-am învățat cu o intimă cunoaștere a tuturor bioritmurilor de la etajele de mai sus, cu certuri înfundate care străbăteau pereții subțiri, cu sesiuni voyeuristice îndreptate spre blocurile de vizavi. Un bătrân care trăgea să moară, înfofolit în halat de molton chiar și-n toiul verii, în camera căruia copiii montaseră cel ma chior bec, un grăsan care-și făcea întotdeauna omleta gol-pușcă, două fete triste, care se scurgeau încet prin camerele secționate ca-n Unfinished Sympathy.  Ca mai toți chiriașii tineri, nu mi-am cunoscut niciodată vecinii de bloc decât din vedere, într-un consens mut al celor care se prefac că alcătuiesc o comunitate. Nimic, în afara arhitecturii comuniste, a camerelor înguste și a zidurilor firfirii, nu mai rămăsese din verva căminelor studențești din Grozăvești, unde vecinătatea, cu gradele ei intense de apropiere, era testul ultim al rezistenței. Vecinii de palier, pe care-i vedeam defilând pe culoare, târșâindu-și papucii la dușurile ruginite și insalubre, care-și lăsau în urmă munții de rahat la budele comune, erau aceiași care te invitau la ciorbe făcute din ingrediente adunate perseverent de la fiecare ușă, dar care-ți și dărâmau ușa, într-o noapte de beție legendară. Aceiași care-ți împrumutau cărți și-ți dădeau ponturi pentru examenul de epistemologie, dar care-ți și făceau țăndări liniștea nopților din sesiune, cu heavy metal coregrafiat prin legănat de plete.

După un an de masterat în Italia, unde vecinii păreau din altă lume, relaxați și primitori, am aterizat la etajul întâi al unei vile burgheze din București, în apartamentul împărțit cu o bătrână foarte de treabă, care fusese medic. Atât de bine se imunizase în fața goliciunii trupurilor, cu ochiul ei clinic, acum obosit, încât uneori, noaptea, după ce auzeam podeaua scârțâind, o vedeam în fața ușilor de sticlă, bântuind prin întuneric doar în chiloți. ”Am venit să văd dacă ești tu”, îmi spunea, sau „Am auzit apa la baie, voiam să verific dacă n-ai uitat-o”, ridicând din brațele lăsate, cu sânii palizi revărsați, pentru ca imediat să revină în camera ei. ”Eu am fost medic, să știi, de mine nu trebuie să-ți fie rușine.”

M-aș fi întors cu drag la doamna doctor după ce, la câteva luni și doar două stații de tramvai, eram nevoită ca după ora 22 să merg în vârful picioarelor printre interminabilele rafturi de cărți din garsoniera unui prieten. Altfel, riscam să mă trezesc din nou la ușă cu administratorul, un mustăcios la vreo 40 de ani, care sigur își ratase cariera de torționar. Muncit de excesul de zel, administratorul se strecura pe culoarele tăcute ale blocului, ținându-și la subțioară docilul pudel alb și lipindu-și urechea de ușile oamenilor. Mai rar să fi prins vreun geamăt de plăcere, cel mai adesea absorbind, probabil, gemetele de durere ale bătrânilor uitați din apartamentele cu uși metalice. Când mai auzea câte un firicel de muzică, am impresia că i se înfoia mustața și simțea o furie vulcanică, pentru că imediat se înființa la ușă repetându-și poruncile printre firișoare de salivă turbată: Fără muzică! Fără duș după ora 21! După ora 22 nu se mai merge prin casă! etc. etc.

Când am scăpat de el, am simțit o eliberare stranie, ca și când, în scurtul timp petrecut sub Panoptikonul lui neobosit, m-aș fi convins că așa arată locuirea împreună: un război al crispării și (auto)controlului. M-am mutat într-un apartament spațios, undeva într-un bloc din apropierea Intercontinentalului, unde auzisem că pereții ascund încă rețele încâlcite de fire și microfoane, folosite de foștii și actualii securiști, dintre care mulți locuiau încă pe palierele răcoroase, în casele prevăzute odată cu intrări separate pentru servitori. La un moment dat, auzind un țiuit misterios care părea să vină din zid, am făcut consiliu cu colegii de apartament, gata să luăm ciocanul și să deschidem primul muzeu domestic al comunismului din spatele betoanelor, dar, chiar dacă alarma s-a dovedit falsă, în cei patru ani petrecuți acolo am aflat că adevărata rețea nu funcționa cu fire, ci cu oameni în carne și oase. Ei erau vecinii binevoitori, care numărau intrările și ieșirile, în frunte cu bătrâna administratoare, o femeie micuță și uscată ca o veveriță căruntă. Când mergeam, lunar, să-i plătesc întreținerea – tot timpul mai mare decât estimările noastre –, femeia completa chitanța într-o rafală de suspine și văicăreli despre boli și singurătate. ”Păi prin câte am trecut eu, păpușico,” spune ea, descheindu-și nasturii de la bluză, până când, rămasă în sutien, își desprinde copca și scoate la iveală un piept costeliv, pe care atârna un singur sân. ”Am fost operată la sân, dragă, dacă-ți spun,” se smiorcăie doamna Sava, ”Cum să m-ajung cu salariul meu amărât?”. Un an mai târziu, când consiliul de locatari a pus la cale o lovitură de stat în stat, am aflat că-n timp ce-și dezvelea pieptul, doamna Sava încasa bani cu asupra de măsură, calculând consumul pentru patru persoane cât pentru zece. ”Păi dacă sunteți tineri și-aveți atâta musafiri, să nu-mi ziceți mie că ăia nu fac duș la voi!”. N-am iertat-o niciodată niciodată pe doamna Sava care, vorba colegului nostru Dan Sociu, ”m-a exploatat la politețe” și nu numai, însă am uitat-o ușor, pentru că blocul ticsit de oameni ascunde povești și mistere care se cereau descoperite, subsoluri întunecoase, în care locuiau, claie peste grămadă, oameni săraci îmbibați în miros de tocană, ori exercițiile de gimnastică ale străbunicii rapperului Rimaru, o femeie tonică și blândă care-mi spunea că pașii vioi ai tinerilor sunt muzică pentru urechile ei de 98 de ani.

Am lăsat în urmă și James Bond­-ul cu chitanțe, derulat pe acordurile de pian cântate didactic de profesoara de muzică de la etajul 1, ca să ajung în curtea unde, între timp, Sofia udă iarba cu furtunul, iar musafirii doamnei Silvia au ajuns la desert. Mișu, Zombie, Boris, Mariana, Tașa, Stelică, Pisa, Bio, Erika și Mița, mâțele și motanii curții, își fac drumurile neobosite de la umbră la soare, cu pitstopuri între grămezile de grăunțe poziționate strategic. Ca orice familie extinsă, impusă de gardurile și ușile lângă care oamenii au ajuns, aleatoriu, să locuiască, și asta își are scandalurile, bombănelile și tabieturile ei, dar pe care și le rezolvă în cele din urmă cu un schimb de prăjituri, un altoi de iasomie, o masă luată împreună sau o criză răcoritoare de țâfnă. Însă nici acum n-am reușit să înțeleg de ce în Bucureștiul ăsta e atât de greu să traduci vecinătatea în armonie pe bune și colaborare (în sensul ei originar, de muncă împreună), în deschidere și schimb. Aleile din spatele blocurilor zac în abandon, relicvele de spațiu verde fac loc unei bogate flore din peturi, pentru că, de cele mai multe ori, spațiul comun e înțeles, de fapt, ca spațiu al nimănui.