29 May 2016

Iluzia saraciei

Se spune că banii, sau dragostea de arginţi, este rădăcina a tot ce este rău. Dar de ce aşa? Până la urmă, scopul banilor este, în mod fundamental, să faciliteze schimbul – cu alte cuvinte, să facă legătura dintre darurile omeneşti şi nevoile omeneşti. Ce putere a transformat banii în agent al sărăciei?

Trăim, într­adevăr, într-­o lume a imensei abundenţe, în care cantităţi uriaşe de mâncare, energie şi materiale se aruncă la gunoi. Jumătate din lume moare de foame, în vreme ce jumătatea cealaltă risipeşte atât de mult, că ar putea hrăni prima jumătate. În lumea a treia şi în propriile noastre ghetouri, oamenii duc lipsă de mâncare, adăpost şi alte nevoi de bază şi nu îşi pot permite să le cumpere. Între timp, noi risipim resurse
colosale pe războaie, mizerii de plastic şi o grămadă de alte lucruri care nu servesc fericirii oamenilor. În mod evident, sărăcia nu este cauzată de lipsa capacităţii de producţie. Şi nici de lipsa de voinţă nu este cauzată: mulţi oameni ar fi încântaţi să hrănească sărmanii, să restaureze natura şi să facă alte lucrări pline de sens, dar nu pot, pentru că nu sunt bani la mijloc. Banii eşuează total în a face legătura dintre daruri şi nevoi. De ce?

De ani de zile, urmând opinia cea mai răspândită, am crezut că răspunsul este „lăcomia“. De ce fabricile în care oamenii muncesc ca sclavii ţin salariile la cel mai mic nivel posibil? Din lăcomie. De ce companiile farmaceutice încetează cercetarea şi vând medicamente despre care ştiu că sunt periculoase? Din lăcomie. De ce furnizorii de peşti tropicali dinamitează recifurile de corali? De ce fabricile devesează deşeuri toxice în râuri? De ce liderii corporaţiilor jefuiesc din fondul de pensii al angajaţilor. Din lăcomie, din lăcomie şi iarăşi din lăcomie. Există ceva rău în lume şi ceva rău în noi, ceva ce trebuie extirpat pentru a face lumea mai bună.

Dar, lacomia există numai într­-un context al sărăciei.  Azvârliţi într­-un univers obiectiv exterior nouă, trebuie să ne batem unii cu alţii pe resursele limitate.

In economie, lăcomia este actorul raţional care caută să­şi maximizeze egoismul financiar. Dar dacă premisa sărăciei este falsă si este doar o proiecţie a ideologiei în care trăim, atunci lăcomia nu este înscrisă în biologia noastră, ci este doar un simptom al percepţiei noastre asupra sărăciei. Nu lacomia este problema, ci frica de saracie!

In general oamenii bogaţi tind să fie mai puţin generoşi decât săracii. Se poate spune ca oamenii lacomi devin bogaţi, si ca bogaţia îi face pe oameni lacomi. Dar intr­un context al abundenţei, lăcomia este stupidă; numai într­un context al sărăciei, lăcomia este raţională. Bogaţii văd sărăcia acolo unde ea nu există. În plus, se preocupă de bani mai mult decât oricare alţii. La nivel individual, bogaţii au „investit“ mai mult în banii lor şi sunt mai puţin capabili de a se desprinde de ei.
La nivel de sistem, sărăcia există chiar în bani, ca rezultat direct al modului în care aceştia au fost creaţi.

Suntem atât de îmbibaţi de ideea sărăciei, încât am ajuns să credem că ea este esenţa realităţii. Dar, de fapt, noi trăim într­o lume a belşugului. Sărăcia pe care o vedem peste tot este un produs artificial al sistemului nostru monetar, al politicii şi al percepţiilor noastre.

Lacomia genereaza risipa.
   Gândiţi­vă la industria armamentului şi la resursele care se consumă în războaie: undeva la 2 triliarde de dolari pe an, un imens stabiliment ştiinţific şi energia vitală a milioane de oameni – toate acestea nu servesc
niciunei nevoi, cu excepţia celor create de noi înşine.
   Gândiţi­vă la industria alimentară, care provoacă risipe masive la toate nivelele.
Conform unui studiu pierderile de la fermă la desfacere sunt de cam 4 procente, pierderile de la desfacere la consumator sunt de 12 procente, iar la nivel de consumator se pierd 29 de procente.
   Un alt tip de risipă are ca sursă asamblarea proastă şi uzura morală planificată a multora dintre produsele din ziua de azi. În prezent, există foarte puţine stimulente economice pentru a produce bunuri care durează mult timp şi care sunt uşor de reparat – ca urmare, ajungem la rezultatul absurd că este adesea mai ieftin să cumperi un produs nou, decât să repari unul vechi. Aceasta este, până la urmă, o consecinţă a sistemului
nostru monetar.

Astazi vasta majoritate a oamenilor asociaza libertatea cu avutia, cu a avea bani. Alegerile pe care le facem (chiar şi cele care nu au nici o legătură cu banii), le facem în funcţie de ceea ce „ne permitem“. Acest "ne permitem" exprima cantitatea noastra de libertate. Deci, nu "ne permitem" sa fim liberi.

Stiinta economica asa cum este ea exprimata astazi, spune ca este studiul comportamentului uman în condiţiile resurselor insuficiente. Expansiunea domeniului economic este, prin definitie, expansiunea insuficienţei, pătrunzand in domenii ale vieţii odinioară caracterizate prin abundenţă. Caracatita economica, s-a extins astăzi în domenii care nu au fost niciodată înainte afectate de tranzacţiile cu bani. De exemplu: apa îmbuteliată. Dacă există vreun lucru care este din belşug pe pământ, fiind de găsit aproape peste tot, acesta este apa. Şi totuşi, astăzi apa a devenit insuficientă, a devenit un bun pentru care trebuie să plătim.

Pentru ca un lucru să fie comercial, trebuie ca el să fie, mai întâi, insuficient. Pe măsură ce economia creşte, prin definiţie, o parte din ce în ce mai mare din activitatea omenească intră în domeniul banilor şi în domeniul produselor şi al serviciilor. De obicei, noi asociem creşterea economică cu o creştere în avuţie, dar acest lucru poate fi văzut şi ca pe o sărăcire, ca pe o creştere a insuficienţei. Astăzi plătim pentru lucruri pe care nici n­u am visat că le-­am putea obţine cu bani. Şi cu ce plătim? Cu bani, fireşte, cu banii pe care ne chinuim şi ne sacrificăm ca să­i dobândim.
Dacă există vreun lucru în cantitate insuficientă, sigur aceştia sunt banii.

Probabil că cel mai profund indiciu al sclaviei pe care o trăim este monetizarea timpului. Un animal sau un copil „au tot timpul din lume“. Se pare că aceasta se aplica şi oamenilor din epoca de piatră, care aveau o concepţie foarte degajată în privinţa timpului şi rareori erau în grabă. Limbile primitive nu deţineau timpuri verbale şi, uneori, nu aveau nici măcar cuvinte pentru noţiuni ca „ieri“ sau „astăzi“.
In trecut, omenirea ştia ce înseamnă a avea timp din belşug. Cu cât societatea este mai monetizată, cu atât membrii ei sunt mai speriaţi şi mai grăbiţi.

Pentru un animal, pentru un copil,  timpul este esenţialmente infinit. Monetizarea timpului l­a adus şi pe acesta, ca şi pe toate celelalte, la insuficienţă. Timpul este viaţa. Atunci când resimţim timpul ca insuficient, ne resimţim viaţa ca fiind scurtă şi săracă.

Probabil că vă aduceţi aminte de eternitatea pe care simţeaţi în copilărie, de după­-amiezele care nu se mai sfârşeau, de libertatea de dincolo de timp a vieţii de dinainte de tirania calendarului şi a ceasului.
„Ceasurile fac ca timpul să nu ne ajungă şi ca viaţa să ne fie scurtă“, spune John Zerzan.
Intelegem astazi ca "timpul inseamna bani" si deseori ne auzim spunand "nu imi permite timpul". Este doar un alt fel de a spune ca am ajuns ceea ce suntem: sclavi.

Lumea naturala este o lume a abundentei, saracia este doar o iluzie cu efecte dureroase pentru multe miliarde de oameni de pe aceasta planeta. Percepţia noastră asupra sărăciei este o profeţie a împlinirii de la sine. Banii, sunt element central în structura acestei iluzii concrete a sărăciei.

No comments:

Post a Comment