Ce a găsit Prințul Charles în România spre deosebire de Nigel Farage

Prințul Charles a poposit în România în locurile parfumate de timp și de tradiție pentru care a făcut o adevărată pasiune pe care nu și-o ascunde. Ce a găsit el în România, iar Nigel Farage nu? Cum se poate ca un britanic celebru să fie îndrăgostit de România, promovând-o și recomandând-o ca destinație, în timp ce un altul, devenit important peste noapte printr-un vot inexplicabil, o detestă și strigă peste tot împotriva ei?

Atitudinea diferită a Prinţului Charles provine, în principal, din cultură şi rafinament. Pentru a înţelege valorile tradiţionale româneşti, aşa cum moştenitorul Casei Regale britanice a dovedit că a făcut-o, neavând acces în mod direct la ele, prin naştere, limbă şi apartenenţă, trebuie să parcurgi un drum lung al cunoaşterii la capătul căreia să te dumireşti cum simplitatea rurală poate fi deasupra culturii urbane, fiind ea însăşi o formă rafinată de viziune şi trăire. E nevoie, se pare, să fi trăit prin castele şi palate ca să apreciezi cămăruţele în care îşi ducea viaţa ţăranul român. Prinţul Charles duce dorul Europei vii, cu rădăcini şi tradiţii, respirând autenticul şi naturalul, aspecte pe care, după cum spune chiar el, Europa tehnologizată şi modernă le-a pierdut. De aici şi sfatul său repetat cu obsesie că ar trebui să ne păstrăm tradiţiile, cadrul natural şi meşteşugurile străvechi, pentru că suntem deţinătorii unei comori pierdute pentru restul Europei.
Nigel Farage, pe de altă parte, ne detestă din exact acelaşi motiv pentru care Prinţul Charles ne iubeşte. Ceea ce pentru oaspetele regal este valoare şi rafinament obţinut prin tradiţie şi acces nemijlocit la viaţă prin traiul în mijlocul naturii şi prin nefalsificarea raportului cu lumea prin tehnologie, pentru Nigel Farage şi pentru cei ca el reprezintă o formă de înapoiere, de primitivism. Să ne mai mirăm că aceleaşi două atitudini le regăsim şi în atitudinea liderilor de opinie români despre ţara lor? Puţini sunt cei care înţeleg frumuseţea poetică a satului românesc, acolo unde s-a mai păstrat, profunzimea folclorului şi a tradiţiilor sau viziunea românească despre timp şi spaţiu, definite ca vreme („vreme vine, vreme trece”) şi loc (loc bun şi loc rău, de exemplu). E mult mai uşor să arunci tot ceea ce poporul român a acumulat în veacuri la vechituri şi să te închini doar la ce vine de afară, considerând că tot ceea ce străbunii noştri au ştiut şi au crezut este învechit şi retrograd, iar tot ce vedem la televizor că fac alţii este bun şi superior.

A fost nevoie de rafinamentul unui membru al Casei Regale pentru ca să redescoperim ceea ce până şi unii dintre noi au uitat: frumuseţea simplă, dar nu simplistă, a tradiţiei, valoarea inestimabilă a lucrului făcut de mână, nu de fabrică şi de maşini, fie că e vorba de dulceaţa de Viscri, de casa strămoşească din lemn sau de portul ţesut de mână. Pentru Nigel Farage şi, din păcate şi pentru acei români care şi-au uitat trecutul, România este doar ţara fără autostrăzi, fără zgârie nori şi cu aeroporturi mici. Pentru cei care au depăşit obsesia pentru civilizaţia tehnică şi care nu se închină la gadgeturi ca şi cum viaţa nu ar fi existat înainte de touchscreen, România este, dimpotrivă, ţara unde mai există căruţe, unde mai poţi găsi pâine făcută în curte din grâul cultivat pe pământul bunicilor, unde mai găseşti, tot mai puţine din păcate, şi nu doar la muzeu, case străvechi făcute cândva de gospodari din lemnul pregătit cu mâna lor proprie, şi unde rapsozi pricepuţi sau pur şi simplu ţărani care au prins alte vremuri îţi mai pot glăsui despre zâne şi haiduci, despre viaţă şi moarte, despre credinţă şi întuneric în grai arhaic plin de o înţelepciune pe care noi, cei de astăzi, nu prea o înţelegem şi nici nu ne interesează pentru că nu e despre bani şi shopping.

Această Românie profundă îl fascinează pe Prinţul Charles, chiar dacă el nu are acces la limba română veche în care mai poţi găsi vorbe, cântece şi poveţe de demult. Această Românie, în egală măsură, îi înspăimântă pe cei pentru care lumea s-a inventat o dată cu internetul sau cu maşina cu cutie de viteze automată. Cine are dreptate? De aceea, mai supărat decât pe Nigel Farage sunt pe părerologii noştri care gândesc ca el, care nu au descoperit nimic bun în România, dar se închină la „ce au realizat alţii”. Alţii care sunt atât de civilizaţi şi de evoluaţi încât trimit în Parlamentul European bufoni care nu ştiu nimic despre istoria şi cultura neamului la adresa căruia proferează injurii. Noi ne apărăm sau ne ducem sărăcia şi nevoile şi neamul, şi o facem fără să dăm vina pe alţii. Avem măcar atâta bun simţ. Dar probabil că şi bunul simţ e o dovadă de lipsă de civilitate şi de înapoiere, aşa am putea deduce din votul civilizaţilor care altfel nu mai ştiu ce lecţii să ne dea de bună purtare…

Comments