Adaugă din valoarea ta lumii din jur, şi lumea îţi va adăuga din valoarea ei. Creşterea valorii este un joc de echipă, se face doar prin relaţionare şi cooperare cu mediul din jurul tău. Iluzia în care ne zbatem cei mai mulţi, fără ca măcar să recunoaştem este încercarea perpetuă de a ne adăuga valoare nouă fără să dăm nimic lumii. Este alimentarea individualismului şi a aroganţei de a crede că poţi face ceva de unul singur. Ca şi cum tu ai putea exista separat, singur şi rupt de lumea din jur, lumea fiind doar un decor în care tu îţi joci piesa.
Lumea din jurul tău nu este decorul tău! Este rezultatul regiei tale. Este rezultatul piese pe care o joci. Întocmai ca într-o piesă de teatru, dacă unul din actori schimbă cu totul o replică, toţi ceilalţi vor schimba replicile lor pentru a nu fi rupte de context. În acelaşi fel cu fiecare acţiune pe care o creezi, cei din jurul tău îşi vor modela jocul după tine. Crezi că vei obţine acelaşi rezultat dacă vei fi înţelegător sau nervos ? Crezi că cei din jurul tău se vor comporta la fel cu tine indiferent de felul în care te exprimi şi te comporţi?
A crede că lumea din jurul tău este un decor care trebuie modelat şi îndesat în toanele şi capriciile tale este o aroganţă imensă. Şi această aroganţă este susţinută de pretenţii. Pretenţia este o credinţă. Este una din acele cărămizi, una din acele credinţe 100% de care nu eşti conştient. Pretenţia este credinţa totală că ceva anume, lucru, acţiune eveniment, ţi se cuvine. Să ne lămurim: Nimic nu ţi se cuvine pe lumea asta! Tot ceea ce adaugi ca valoare lumii din jur ţi se va returna ca valoare pe care lumea din jur ţi-o adaugă ţie. Şi acest fenomen este o consecinţă. O urmare firească. Tot ceea ce ai obţinut altfel decât adăugând valoare este urmare a unei pretenţii. Adică, ţi-ai luat tu singur pentru că erai convins că ţi se cuvine.
Din educaţie, din programare socială sau din credinţele celor din jur ajungem să repetăm acest model bazat pe pretenţii. El funcţionează cam în acest fel: Îmi fixez o dorinţă, având ca rezultat o acţiune , eveniment sau obiect, după care mă lupt din răsputeri şi presez lumea din jurul meu ca ea să se muleze pe dorinţa mea şi să ducă la crearea acestui rezultat. Sigur, funcţionează şi în acest fel, doar că vei obţine totul cu multă suferinţă, va trebui să joci mereu roluri, pentru a-i convinge pe cei din jurul tău să-ţi returneze rezultatele pe care tu le aştepţi de la ei.
Acest gen de interacţiune produce în jur manipulare în locul relaţionării. Adică am omul în faţa mea, dar unica mea acţiune are ca scop să îl determin ca el să facă lucrurile într-un fel anume pe care eu l-am plănuit deja. Pretenţiile merg mână în mână cu ascunderea planurilor. Dezvăluieşte-ţi în fiecare moment planurile pe care le ai şi Universul te va susţine 100%! Total şi necondiţionat. Fiecare plan pe care îl ţii secret, va genera pretenţii. Pretenţia ca cei din jurul tău să joace în piesa scrisă şi regizată deja de tine. Fiecare plan dezvăluit, va deschide oportunitatea ca cei care gândesc ca tine să ţi se alăture, iar cei care au altă părere şă nu se implice într-o acţiune pe care nu o doresc. Tot ceea ce lezează liberul arbitru va genera pretenţii.
Liberul arbitru sau entuziasmul sunt unul şi acelaşi lucru. Pentru că tot ceea ce faci din propria ta alegere şi fără nici o constrângere vei face cu entuziasm. Dacă în ceea ce faci există o constrângere cât de mică din exterior, ori vine din pretenţia celor din jur, entuziasmul dispare. Ai fost manipulat sau ai manipulat. Pentru că e valabil şi invers. Să zicem că ţi-ai făcut un plan de acţiune pe care nu îl dezvălui nimănui. Pentru atingerea lui ai nevoie de suportul sau relaţionarea cu mai mulţi oameni. Pentru a obţine suportul lor, tu trebuie să le spui ceva. De ce anume ai nevoie de ei.
Doar că ascunzându-le planul sau intenţiile tale, pentru a obţine rezultatul dorit de la ei, va trebui fie să-i păcăleşti fie să-i manipulezi, ceea ce în esenţă e cam aceiaşi chestie. Din acel moment tu ai lezat dreptul lor de a alege dacă li se potriveşte sau vor să participe la acţiunea ta, şi totul se complică. Nu te mai poţi bucura nici de rezultat, pentru că nu poţi dezvălui rezultatul pe care îl aşteptai, unor persoane care nu ştiu în ce s-au băgat. Şi totul se transformă într-o scenetă în care te prefaci. Mai întâi joci un rol pentru a obţine de la cei din jur ceea ce ai tu nevoie, iar apoi joci un rol pentru ca ei să nu înţeleagă că rezultatele pe care le-ai obţinut erau plănuite dinainte, deci te-ai folosit de ei. Toată această scenetă ştirbeşte valoarea şi bucuria rezultatului obţinut în echipă şi prin cooperare. În plus toată acţiunea se face în stres pentru că fiecare este mereu atent şi forţează pe celălalt să obţină un anumit rezultat. Ascunzând planurile tale faţă de cei din jur, este ca şi cum le-ai ascunde de tine. Este încălcarea propriului tău angajament de a face tot ce îţi stă în putere ca să îţi atingi obiectivele. Te ascunzi de tine şi te aştepţi să reuşeşti…
De asta exemplul pe care l-am propus la început este cel natural, pentru că merge pe calea rezistenţei minime. Apa curge prin locurile unde întâmpină rezistenţa minimă şi nu pe unde sunt locurile mai frumoase. Pentru a putea folosi acest mecanism paşii sunt următorii: Determină-ţi dorinţa, adică identifică ce anume doreşti, unde te împinge entuziasmul. Apoi transformă acea dorinţă în obiectiv. Diferenţa dintre dorinţă şi obiectiv este că dorinţa este o imagine mentală a ceva ce preferi, sau ţi-ar aduce un rezultat pe care îl preferi şi te entuziasmează. Doar că dorinţa este o imagine mentală, este ceea ce simţi în legătură cu un rezultat la care visezi. Este un vis, care te împinge la acţiune. Obiectivul este concret! Este obiectul sau acţiunea pe care pot pune mâna, este realitatea concretă pe care tind să o obţin.
În natură totul se mişcă pe calea celei mai mici rezistenţe. Chiar şi apa găseşte albia care-i opune cea mai mică rezistenţă. În cazul interacţiunii umane, calea minimei rezistenţe este adăugarea de valoare. Este o vorbă “Cine sapă groapa altuia , va cădea singur în ea”. Această vorbă descrie acelaşi mecanism doar că într-o manieră răsucită şi foarte negativă şi în plus ea îndeamnă la inacţiune. Adică nu săpa gropapa altuia… nu fă ceva…. Dacă ar fi să acordăm această vorbă vremurilor noastre ea ar suna cam aşa: Fă celor din jur exact ceea ce tu aştepţi de la ei să îţi facă! Ţi neaparat fă toate acestea dezvăţuindu-ţi toate planurile. Aceasta este calea minimei rezistenţe.
Lumea din jurul tău nu este decorul tău! Este rezultatul regiei tale. Este rezultatul piese pe care o joci. Întocmai ca într-o piesă de teatru, dacă unul din actori schimbă cu totul o replică, toţi ceilalţi vor schimba replicile lor pentru a nu fi rupte de context. În acelaşi fel cu fiecare acţiune pe care o creezi, cei din jurul tău îşi vor modela jocul după tine. Crezi că vei obţine acelaşi rezultat dacă vei fi înţelegător sau nervos ? Crezi că cei din jurul tău se vor comporta la fel cu tine indiferent de felul în care te exprimi şi te comporţi?
A crede că lumea din jurul tău este un decor care trebuie modelat şi îndesat în toanele şi capriciile tale este o aroganţă imensă. Şi această aroganţă este susţinută de pretenţii. Pretenţia este o credinţă. Este una din acele cărămizi, una din acele credinţe 100% de care nu eşti conştient. Pretenţia este credinţa totală că ceva anume, lucru, acţiune eveniment, ţi se cuvine. Să ne lămurim: Nimic nu ţi se cuvine pe lumea asta! Tot ceea ce adaugi ca valoare lumii din jur ţi se va returna ca valoare pe care lumea din jur ţi-o adaugă ţie. Şi acest fenomen este o consecinţă. O urmare firească. Tot ceea ce ai obţinut altfel decât adăugând valoare este urmare a unei pretenţii. Adică, ţi-ai luat tu singur pentru că erai convins că ţi se cuvine.
Din educaţie, din programare socială sau din credinţele celor din jur ajungem să repetăm acest model bazat pe pretenţii. El funcţionează cam în acest fel: Îmi fixez o dorinţă, având ca rezultat o acţiune , eveniment sau obiect, după care mă lupt din răsputeri şi presez lumea din jurul meu ca ea să se muleze pe dorinţa mea şi să ducă la crearea acestui rezultat. Sigur, funcţionează şi în acest fel, doar că vei obţine totul cu multă suferinţă, va trebui să joci mereu roluri, pentru a-i convinge pe cei din jurul tău să-ţi returneze rezultatele pe care tu le aştepţi de la ei.
Acest gen de interacţiune produce în jur manipulare în locul relaţionării. Adică am omul în faţa mea, dar unica mea acţiune are ca scop să îl determin ca el să facă lucrurile într-un fel anume pe care eu l-am plănuit deja. Pretenţiile merg mână în mână cu ascunderea planurilor. Dezvăluieşte-ţi în fiecare moment planurile pe care le ai şi Universul te va susţine 100%! Total şi necondiţionat. Fiecare plan pe care îl ţii secret, va genera pretenţii. Pretenţia ca cei din jurul tău să joace în piesa scrisă şi regizată deja de tine. Fiecare plan dezvăluit, va deschide oportunitatea ca cei care gândesc ca tine să ţi se alăture, iar cei care au altă părere şă nu se implice într-o acţiune pe care nu o doresc. Tot ceea ce lezează liberul arbitru va genera pretenţii.
Liberul arbitru sau entuziasmul sunt unul şi acelaşi lucru. Pentru că tot ceea ce faci din propria ta alegere şi fără nici o constrângere vei face cu entuziasm. Dacă în ceea ce faci există o constrângere cât de mică din exterior, ori vine din pretenţia celor din jur, entuziasmul dispare. Ai fost manipulat sau ai manipulat. Pentru că e valabil şi invers. Să zicem că ţi-ai făcut un plan de acţiune pe care nu îl dezvălui nimănui. Pentru atingerea lui ai nevoie de suportul sau relaţionarea cu mai mulţi oameni. Pentru a obţine suportul lor, tu trebuie să le spui ceva. De ce anume ai nevoie de ei.
Doar că ascunzându-le planul sau intenţiile tale, pentru a obţine rezultatul dorit de la ei, va trebui fie să-i păcăleşti fie să-i manipulezi, ceea ce în esenţă e cam aceiaşi chestie. Din acel moment tu ai lezat dreptul lor de a alege dacă li se potriveşte sau vor să participe la acţiunea ta, şi totul se complică. Nu te mai poţi bucura nici de rezultat, pentru că nu poţi dezvălui rezultatul pe care îl aşteptai, unor persoane care nu ştiu în ce s-au băgat. Şi totul se transformă într-o scenetă în care te prefaci. Mai întâi joci un rol pentru a obţine de la cei din jur ceea ce ai tu nevoie, iar apoi joci un rol pentru ca ei să nu înţeleagă că rezultatele pe care le-ai obţinut erau plănuite dinainte, deci te-ai folosit de ei. Toată această scenetă ştirbeşte valoarea şi bucuria rezultatului obţinut în echipă şi prin cooperare. În plus toată acţiunea se face în stres pentru că fiecare este mereu atent şi forţează pe celălalt să obţină un anumit rezultat. Ascunzând planurile tale faţă de cei din jur, este ca şi cum le-ai ascunde de tine. Este încălcarea propriului tău angajament de a face tot ce îţi stă în putere ca să îţi atingi obiectivele. Te ascunzi de tine şi te aştepţi să reuşeşti…
De asta exemplul pe care l-am propus la început este cel natural, pentru că merge pe calea rezistenţei minime. Apa curge prin locurile unde întâmpină rezistenţa minimă şi nu pe unde sunt locurile mai frumoase. Pentru a putea folosi acest mecanism paşii sunt următorii: Determină-ţi dorinţa, adică identifică ce anume doreşti, unde te împinge entuziasmul. Apoi transformă acea dorinţă în obiectiv. Diferenţa dintre dorinţă şi obiectiv este că dorinţa este o imagine mentală a ceva ce preferi, sau ţi-ar aduce un rezultat pe care îl preferi şi te entuziasmează. Doar că dorinţa este o imagine mentală, este ceea ce simţi în legătură cu un rezultat la care visezi. Este un vis, care te împinge la acţiune. Obiectivul este concret! Este obiectul sau acţiunea pe care pot pune mâna, este realitatea concretă pe care tind să o obţin.
În natură totul se mişcă pe calea celei mai mici rezistenţe. Chiar şi apa găseşte albia care-i opune cea mai mică rezistenţă. În cazul interacţiunii umane, calea minimei rezistenţe este adăugarea de valoare. Este o vorbă “Cine sapă groapa altuia , va cădea singur în ea”. Această vorbă descrie acelaşi mecanism doar că într-o manieră răsucită şi foarte negativă şi în plus ea îndeamnă la inacţiune. Adică nu săpa gropapa altuia… nu fă ceva…. Dacă ar fi să acordăm această vorbă vremurilor noastre ea ar suna cam aşa: Fă celor din jur exact ceea ce tu aştepţi de la ei să îţi facă! Ţi neaparat fă toate acestea dezvăţuindu-ţi toate planurile. Aceasta este calea minimei rezistenţe.
Comments
Post a Comment