„Va exista, in cursul generatiei urmatoare sau nu foarte departe de aceasta, o metoda farmacologica de a-i face pe oameni sa-si iubeasca robia, creand dictaturi fara lacrimi, ca sa spunem asa, si producand un fel de lagare de concentrare nedureroase pentru societati intregi, astfel incat oamenilor le vor fi luate libertatile, dar le va placea, fiindca vor fi distrasi de la orice dorinta de a se rascula prin propaganda sau spalarea creierelor, sau prin spalarea creierelor imbunatatita prin metode farmacologice. Si aceasta pare sa fie ultima revolutie.“ -(Aldous Huxley, Tavistock Group, California Medical Scool, 1961)
Cu siguranță, orice om care are cât de cât capul pe umeri a fost cuprins de întrebări referitoare la rostul și destinul lumii. Orice om care a studiat dezvoltarea societății umane, care a intrat în fascinanta poveste a istoriei s-a văzut incapabil de a rămâne doar cu istoria fără a încerca o extrapolare. Privind prin intermediul evenimentelor istorice, viitorul pare a prinde formă. Ne punem întrebări, căutăm răspunsuri ca și cummicrobul profeției, al dorinței de a intui, ar fi adânc sădit undeva în profundul nostru.
Noi, ca ființe, pare că am fost programați să căutăm fericirea. Odată cu dezvoltarea tehnologiilor viața noastră a intrat în alt ev. Cu siguranță că trăim infinit mai comod decât acum un secol, că avem acces la mai multe surse de distracție, că putem să ne deplasăm mai ușor s.a.m.d. Suntem mai fericiți? Am evoluat? Direcția în care mergem e una bună? Sunt întrebări la care numai superficialii pot răspunde cu da sau nu. Pentru ceilalți, oricare din aceste întrebări e un punct de plecare pentru alte dileme.
Tind să cred că cel mai șocant moment din istoria omenirii a fost Primul Război Mondial. Desigur, cel de-al Doilea Război Mondial a fost mult mai atroce, a adus mult mai multe victime, dar deja avusese cumva terenul pregătit, lumea trecuse de șocul inițial; ceea ce a urmat a fost doar o dezvoltare normală, o perfecționare a conceptelor care fuseseră deja dezvăluite. Primul mare Război Mondial a trezit umanitatea din dulcele trai călduț care se instalase. Revoluția industrială începea să-i arate omului că dezvoltarea tehnologiilor nu produce doar mai mult bine ci este capabilă să producă, în același timp, și mai mult rău. O lege a compensației care a triumfat dezastruos în anii care au urmat, o lege care ne-a împins în istoria pe care, din nefericire(sau poate din fericire), unii dintre noi am trăit-o.
Șocul Primului Război a avut meritul de a-i pune oameni în dilemă, de a-i obliga să se gândească la viitor. Orice război e un sfârșit de lume, însă, când un război se generalizează și cuprinde întreaga planetă, e cât se poate de clar că, în urma sa, lucrurile se schimbă iremediabil. Acesta cred că este setup-ul ideal care a făcut posibilă apariția dezbaterilor despre viitor sau, mai bine spus, trezirea din vechea letargie care cuprinsese omenirea și apariția semnalelor de alarmă referitoare la ceea ce urmează. Și, privind prin această prismă, nu e greu de înțeles de ce monopolul dezbaterii acestui subiect a fost deținut de Anglia: era cea mai dezvoltată națiune a lumii, avanpostul civilizației industriale, un fel de far al omenirii. Astfel cred că poate fi explicată apariția celor doi vizionari geniali din secolul trecut: Aldous Huxley și George Orwell.
În ceea ce-l privește pe Orwell, probabil nu au mai rămas prea multe lucruri de spus. Modul în care a intuit dezvoltarea societății comuniste, lumea hiper-controlată, teroarea permanentă și îngenuncherea personalității individului sunt lucruri pe care le-am trăit. Nu cred că există om care să nu fi fost uimit de lumea creată de Orwell în romanul 1984. Ceea ce însă este uitat e faptul că romanul lui Orwell a fost scris în 1948, dată la care comunismul avea deja peste treizeci de ani, iar stalinismul începuse să mănânce oamenii. Desigur, lumea era șocată de rezultatele nebuniei lui Hitler și nu mai avea forța expunerii mediatice a lui Stalin, celălalt nebun contemporan. Însă, unui observator atent, probabil că studierea realităților comuniste din URSS i-ar fi sugerat adevărata dimensiune a dezastrului.
Nemeritat, Huxley a fost trecut cumva pe locul doi, cel puțin în acest colț de lume. Marcați de comunism și bolnavi de superficialitate, nu am avut puterea să ne aplecăm cu adevărat asupra mesajului lui Huxley. Ceea ce ne-a dăunat întrucât, pentru mulți, abia acum, când pare deja târziu, mesajul său prinde contur.
Romanul „Minunata lume nouă” a fost scris în 1931. Societatea zugrăvită de Huxley e una perfectă, în care principiul de bază e asigurarea fericirii indivizilor. Natalitatea e strict controlată, copii se nasc artificial, iar destinul le este pre-configurat. În funcție de nevoile societății se știe cu exactitate cărei caste îi va aparține fiecare embrion. Destinul e o chestiune știută. Educația și reglementările sociale stricte asigură un parcurs liniar al individului de la naștere și până la moarte. Nu există altceva decât fericire și confort. Bolile au fost eradicate, bătrânețea desființată. Pentru orice frustrări există „soma”, drogul care-ți permite evadarea într-o lume chiar mai bună.
Familia a fost desființată, nașterea naturală e ceva de neimaginat. Omul „Minunatei lumi noi” are tot ce-și dorește. Democrația absolută a revoluționat chiar și raporturile sexuale: „oricare dintre noi aparţine tuturor celorlalţi”. Fără familie nu există atașament, nu există gelozie, iar instinctele oricui sunt satisfăcute din plin. Încă din copilărie sunt încurajate jocurile sexuale, iar adulții își pot condimenta experiențele utilizând guma cu hormoni sexuali. Iată lumea! Totul se învârte în jurul științei, individul e respectat, iar timpul se măsoară începând de la apostolul noii lumi, preamăritul Ford.
Orice binefacere are însă și un revers. Această lume a fericirii absolute nu poate exista fără un compromis. Iar compromisul este golirea individului, o superficializare absolută a populației care trăiește fericirea exclusiv prin satisfacerea instinctelor animalice. Ființa e goală, nu mai există. Orice ieșire a personalității care nu mai poate fi controlată prin soma primește un bilet dus pe o insulă unde i se asigură o viață alături de alți devianți excluși ai societății „normale”.
E greu de înțeles cum ar interacționa un om normal(a se înțelege actual) cu o asemenea societate. Huxley o face magistral introducându-l în acțiune pe „domnul Sălbatic”, un copil născut de o femeie rămasă din greșeală în sălbăticie(o rezervație naturală din America de Sud, loc unde triburilor li se permitea să trăiască după vechea și demodata paradigmă). Ajuns în civilizație acesta trăiește frustrările lucrurilor pe care nu le înțelege, are sentimente imposibil de înțeles în acea societate și se poate apropia doar de indivizii „devianți”, de cei care caută și alte sensuri vieții, de cei care-și pun întrebări la care este imposibil de răspuns. Finalul este cel normal și logic, singurul capabil să ofere sens minunatei lumi noi.
Ajuns aici, le recomand celor care n-au citit „Minunata lume nouă” s-o facă rapid. Și spun aceasta deoarece cartea este despre ceea ce trăim acum, despre modul în care ne vom transforma. Poate sună alarmant, însă explicațiile le veți găsi la sfârșit, în „Reîntoarcere la minunata lume nouă”. Este „adăugirea-explicație” pe care Huxley a făcut-o în 1958 și pe care o putem considera dovada geniului și a „vizionarismului” autorului. Veți înțelege din această lectură nu numai ce urmează, ci și cauzele profunde ale acestei „foi de parcurs”. Veți înțelege că majoritatea este cea care se mulează perfect „Minunatei Lumi”, iar minoritatea formată din cei care gândesc, care nu pot trăi cu spiritul captiv și superficial, trebuie să-și găsească propria cale de salvare, de supraviețuire.
Așteptarea, chinuitoarea așteptare se apropie de sfârșit. Am așteptat(de fapt nu noi) și aceasta pare a se realiza. E aproape o certitudine, vom avea soma. În timp ce Orwell a intuit societatea totalitar comunistă, Huxley a nimerit-o aproape perfect cu societatea pe care o trăim în prezent și care se perfecționează văzând cu ochii. „Minunata lume nouă” este ghidul pentru noua societate, iar cei care nu l-au citit ar trebui s-o facă rapid. Lucrurile se mișcă ciudat de exact în direcția intuită de Huxley.
Dar totuși, ce se întâmplă? Ei bine, se pare că ne apropiem de falimentul structurilor politico-administrative clasice. O istorie întreagă principala formă de constrângere a gravitat în jurul banului. Secolul XX a adus centralizarea, coordonarea și eficientizarea banului. Emisiunea de monedă s-a învârtit în jurul unei paradigme cu miez idealist care nu a reușit să răspundă întrebării fundamentale: cine plătește banii din viitor cheltuiți în prezent, în fiecare prezent al fiecăruia. Și dacă teoria a refuzat să răspundă, oamenii cu atât mai puțin au fost interesați de acest lucru.
Paralel cu introducerea la scară globală a sistemului monetar centralizat, al cărui far a fost și este binomul FED-BIS, o altă paradigmă a început să prindă contur: propaganda. Avându-l ca inițiator pe Edward Bernays, propaganda își propune un lucru simplu, anume controlul. O face transparent, afirmând-o încă din prima frază a cărții sale:
Iată-ne la aproape un secol de la acele „începuturi”. Îngropate în negura informațiilor din ce în ce mai actuale, toate acele fapte ne surprind când sunt scoase la lumină. Într-adevăr, atât în domeniul financiar cât și în cel al propagandei(mai ales în cel al propagandei!) lucrurile au evoluat spectaculos. Ceea ce vedem azi e un castel impresionant construit din dezvoltarea celor două concepte ale începutului de secol trecut. O construcție grandioasă, copleșitoare și, în același timp, fragilă.
Nu fiți surprinși de afirmația mea anterioară! Oricât de solidă ar părea construcția, oricât de multe dovezi ar exista pentru susținerea tezei solidității, realitatea e alta. Sistemul financiar mondial se îndreaptă către prăbușire. Indiferent de căile pe care se merge – emisiune monetară irațională în SUA sau austeritate sovietică în UE – sistemul nu mai poate fi peticit. Oricum ai calcula datoriile totale au ajuns de cel puțin șapte ori mai mari decât PIB-ul mondial. Dacă vi se pare insignifiant, vedeți ce se întâmplă în țările în care datoriile au depășit PIB-ul. Spre exemplu, în Grecia nu mai există soluții. Aritmetica perversă a dobânzii e neiertătoare. După „descoperirea” neregulilor din evidențele contabile ale țării, datoria se umflă la nivele din ce în ce mai nesustenabile și aceasta în ciuda iertărilor prietenești(iertare contra cedare de suveranitate). Problemele Greciei au început din momentul în care s-a descoperit că datoria țării este mai mare decât PIB-ul. Ce s-ar fi întâmplat însă în cazul în care datoria era de șapte ori mai mare decât PIB-ul? Aceasta este întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem atunci când vine vorba de sistemul financiar mondial. Gândiți-vă!
Paralel cu această problemă spinoasă se întâmplă un alt fenomen interesant: propaganda devine din ce în ce mai puțin eficientă. În ciuda controlului total al fluxurilor de informații, în ciuda coordonării și sincronizării extreme(chestiuni care l-ar fi lăsat mască și pe Bernays), lucrurile nu mai funcționează. Țineți cont de faptul că aceasta se întâmplă în condițiile în care cercetările psihicului au lăsat cu mult în urmă ceea ce se știa atunci și se fundamenta pe conceptele generate de geniul din „micuța familie evreiască de la periferia Vienei”. Exact la fel cum am experimentat în societatea totalitară, propaganda este un drog care se cere luat în doze din ce în ce mai mari. Spre deosebire de droguri, în cazul propagandei dozele maxime nu conduc spre sevraj ci spre rezistență, imunizare. Cam acest lucru se întâmplă acum; propaganda e din ce în ce mai puțin eficientă, din ce în ce mai puțin luată în seamă, iar canalele ei sunt din ce în ce mai evitate.
Cu cei doi stâlpi de bază ai săi aflați în degradare severă, întregul castel grandios riscă să se prăbușească sub greutatea propriilor idealuri egoiste. Realitatea ne spune că nu poate exista un turn către cer, că acest lucru ne este interzis. Propaganda susține contrariul, dar cuvintele ei intră din ce în ce mai greu în urechile victimelor. Fără propagandă și fără bani atât castelul cât și sforarii săi invizibili riscă să moară.
Sistemul însă se autoprotejează, se apără și trebuie să găsescă soluția optimă. Există ea oare? Huxley ne spune că da și ea este una cât se poate de logică: soma – drogul universal obligatoriu. Binomul soma-propagandă este irezistibil și face ca partea financiară să nici nu mai conteze. Societatea total manipulată de cele două componente nu are cum să dea greș, iar animalele vor continua să se miște în turmă, o turmă extrem de bine organizată și extrem de eficientă.
Dacă ceea ce v-am spus până acum pare ceva ireal, să ne întoarcem cu picioarele pe pământ. de ceva vreme, tot felul de organizații mimând originea lor undreground au bombardat opinia publică cu dileme legate de marijuana. S-a ajuns chiar ca semințele să se vândă pe net în magazine virtuale semi-legale. Aceasta se întâmpla în SUA unde mai ai puțin până la a fi amendat sau arestat pentru ceea ce urmează să faci. A spune că un asemenea comerț se poate face fără sprijinul tacit al autorităților e o prostie. Ei bine, întreaga telenovelă a „eliberării” de sub jugul constrângerilor a nevinovatului drog a luat sfârșit în momentul în care statul Colorado a legalizat marijuana. Media a prezentat cozile nesfârșite la magazinele cu droguri. Publicațiile de business s-au călcat în picioare în a relata cum a crescut turismul în zonă ca urmare a acestei măsuri.
Și-acum să vedem care sunt realitățile. Colorado este scânteia care trebuie să aprindă lumea. Marijuana era legalizată în Olanda, Uruguay, Cehia și în câteva alte țări ale lumii. Iată că, în urma indicațiilor prețioase primite de la licurici, marijuana devine legală și în România. Garantez că la fel se va întâmpla pe tot globul și cu o rapiditate extremă. Desigur, vor rămâne câteva enclave, dar acestea vor fi păstrate pentru „exotismul sălbăticiei”. Însă oare de ce este această grabă? Ce ne mână într-o luptă atât de acerbă pentru legalizarea unor droguri?
Că toată mișcarea e o făcătură, iar componenta underground e de fapt un fake pute de la o poștă. dacă nu mă credeți, luați-vă playlist-ul la puricat și vedeți în câte melodii se face apel la iarbă? Sau, în autohtona noastră mișcare muzicală, de câte ori se alătură Maria cu Ioana? Privind în urmă lucrurile devin cât se poate de clare. Ca să nu mai vorbesc de nebunia interzicerii fumatului pusă în paralel cu frenezia adoptării marijuana. Păi fumătorii către ce să se îndrepte? „E de la centru” ar spune vreun propagandist întârziat al epocii trecute și chiar ar avea dreptate.
Existența somei e esențială pentru supraviețuirea castelului. E esențială atât pentru supraviețuirea granzilor sistemului cât și pentru șobolănimea din subteranele sale. De fiecare dată când vrei să sporești interesul pentru ceva creezi o criză. Asta s-a întâmplat cu drogurile. Interzicerea lor a reprezentat un pas esențial pentru sporirea interesului. Legalizarea aruncă în joc toți curioșii, toți indignații la adresa încălcării grosolane a dreptului lor de a alege. Așa se generează isteria, iar de-aici nu mai e decât un singur pas, anume prescripția obligatorie.
Chiar și fără acest pas, în prezent se evaluează procentul care va adera la noul trend social. Marijuana pare a fi cea mai accesibilă soma pentru momentul actual. În SUA și Canada legalizarea va avea cu siguranță succes deoarece aici tratarea durerii e o isterie națională, iar opioidele sunt prescrise cu frenezie. Marijuana va veni să elibereze toți acești „chinuiți” ținuți n etratați de un sistem opresiv care, iată, cedează în fața presiunii. Impresionant, nu?
Cu un consum generalizat de droguri, acțiunile propagandei devin, din nou supereficiente. Mintea se redeschide și se transformă din nou în sugativă, gata să preia temele zilei. Iar omul e mai fericit, aproape la fel de fericit ca în Minunata Lume Nouă. Iată cum noua soma devine un stâlp puternic de sprijin al construcției, un stâlp esențial. De-aici până la prescrierea obligatorie nu e decât un pas de o generație, maxim două, adică termenul de la care rezistența se instalează și binomul devine ineficient. Startul însă s-a dat!
Cu siguranță, orice om care are cât de cât capul pe umeri a fost cuprins de întrebări referitoare la rostul și destinul lumii. Orice om care a studiat dezvoltarea societății umane, care a intrat în fascinanta poveste a istoriei s-a văzut incapabil de a rămâne doar cu istoria fără a încerca o extrapolare. Privind prin intermediul evenimentelor istorice, viitorul pare a prinde formă. Ne punem întrebări, căutăm răspunsuri ca și cummicrobul profeției, al dorinței de a intui, ar fi adânc sădit undeva în profundul nostru.
Noi, ca ființe, pare că am fost programați să căutăm fericirea. Odată cu dezvoltarea tehnologiilor viața noastră a intrat în alt ev. Cu siguranță că trăim infinit mai comod decât acum un secol, că avem acces la mai multe surse de distracție, că putem să ne deplasăm mai ușor s.a.m.d. Suntem mai fericiți? Am evoluat? Direcția în care mergem e una bună? Sunt întrebări la care numai superficialii pot răspunde cu da sau nu. Pentru ceilalți, oricare din aceste întrebări e un punct de plecare pentru alte dileme.
Tind să cred că cel mai șocant moment din istoria omenirii a fost Primul Război Mondial. Desigur, cel de-al Doilea Război Mondial a fost mult mai atroce, a adus mult mai multe victime, dar deja avusese cumva terenul pregătit, lumea trecuse de șocul inițial; ceea ce a urmat a fost doar o dezvoltare normală, o perfecționare a conceptelor care fuseseră deja dezvăluite. Primul mare Război Mondial a trezit umanitatea din dulcele trai călduț care se instalase. Revoluția industrială începea să-i arate omului că dezvoltarea tehnologiilor nu produce doar mai mult bine ci este capabilă să producă, în același timp, și mai mult rău. O lege a compensației care a triumfat dezastruos în anii care au urmat, o lege care ne-a împins în istoria pe care, din nefericire(sau poate din fericire), unii dintre noi am trăit-o.
Șocul Primului Război a avut meritul de a-i pune oameni în dilemă, de a-i obliga să se gândească la viitor. Orice război e un sfârșit de lume, însă, când un război se generalizează și cuprinde întreaga planetă, e cât se poate de clar că, în urma sa, lucrurile se schimbă iremediabil. Acesta cred că este setup-ul ideal care a făcut posibilă apariția dezbaterilor despre viitor sau, mai bine spus, trezirea din vechea letargie care cuprinsese omenirea și apariția semnalelor de alarmă referitoare la ceea ce urmează. Și, privind prin această prismă, nu e greu de înțeles de ce monopolul dezbaterii acestui subiect a fost deținut de Anglia: era cea mai dezvoltată națiune a lumii, avanpostul civilizației industriale, un fel de far al omenirii. Astfel cred că poate fi explicată apariția celor doi vizionari geniali din secolul trecut: Aldous Huxley și George Orwell.
În ceea ce-l privește pe Orwell, probabil nu au mai rămas prea multe lucruri de spus. Modul în care a intuit dezvoltarea societății comuniste, lumea hiper-controlată, teroarea permanentă și îngenuncherea personalității individului sunt lucruri pe care le-am trăit. Nu cred că există om care să nu fi fost uimit de lumea creată de Orwell în romanul 1984. Ceea ce însă este uitat e faptul că romanul lui Orwell a fost scris în 1948, dată la care comunismul avea deja peste treizeci de ani, iar stalinismul începuse să mănânce oamenii. Desigur, lumea era șocată de rezultatele nebuniei lui Hitler și nu mai avea forța expunerii mediatice a lui Stalin, celălalt nebun contemporan. Însă, unui observator atent, probabil că studierea realităților comuniste din URSS i-ar fi sugerat adevărata dimensiune a dezastrului.
Nemeritat, Huxley a fost trecut cumva pe locul doi, cel puțin în acest colț de lume. Marcați de comunism și bolnavi de superficialitate, nu am avut puterea să ne aplecăm cu adevărat asupra mesajului lui Huxley. Ceea ce ne-a dăunat întrucât, pentru mulți, abia acum, când pare deja târziu, mesajul său prinde contur.
Romanul „Minunata lume nouă” a fost scris în 1931. Societatea zugrăvită de Huxley e una perfectă, în care principiul de bază e asigurarea fericirii indivizilor. Natalitatea e strict controlată, copii se nasc artificial, iar destinul le este pre-configurat. În funcție de nevoile societății se știe cu exactitate cărei caste îi va aparține fiecare embrion. Destinul e o chestiune știută. Educația și reglementările sociale stricte asigură un parcurs liniar al individului de la naștere și până la moarte. Nu există altceva decât fericire și confort. Bolile au fost eradicate, bătrânețea desființată. Pentru orice frustrări există „soma”, drogul care-ți permite evadarea într-o lume chiar mai bună.
Familia a fost desființată, nașterea naturală e ceva de neimaginat. Omul „Minunatei lumi noi” are tot ce-și dorește. Democrația absolută a revoluționat chiar și raporturile sexuale: „oricare dintre noi aparţine tuturor celorlalţi”. Fără familie nu există atașament, nu există gelozie, iar instinctele oricui sunt satisfăcute din plin. Încă din copilărie sunt încurajate jocurile sexuale, iar adulții își pot condimenta experiențele utilizând guma cu hormoni sexuali. Iată lumea! Totul se învârte în jurul științei, individul e respectat, iar timpul se măsoară începând de la apostolul noii lumi, preamăritul Ford.
Orice binefacere are însă și un revers. Această lume a fericirii absolute nu poate exista fără un compromis. Iar compromisul este golirea individului, o superficializare absolută a populației care trăiește fericirea exclusiv prin satisfacerea instinctelor animalice. Ființa e goală, nu mai există. Orice ieșire a personalității care nu mai poate fi controlată prin soma primește un bilet dus pe o insulă unde i se asigură o viață alături de alți devianți excluși ai societății „normale”.
E greu de înțeles cum ar interacționa un om normal(a se înțelege actual) cu o asemenea societate. Huxley o face magistral introducându-l în acțiune pe „domnul Sălbatic”, un copil născut de o femeie rămasă din greșeală în sălbăticie(o rezervație naturală din America de Sud, loc unde triburilor li se permitea să trăiască după vechea și demodata paradigmă). Ajuns în civilizație acesta trăiește frustrările lucrurilor pe care nu le înțelege, are sentimente imposibil de înțeles în acea societate și se poate apropia doar de indivizii „devianți”, de cei care caută și alte sensuri vieții, de cei care-și pun întrebări la care este imposibil de răspuns. Finalul este cel normal și logic, singurul capabil să ofere sens minunatei lumi noi.
Ajuns aici, le recomand celor care n-au citit „Minunata lume nouă” s-o facă rapid. Și spun aceasta deoarece cartea este despre ceea ce trăim acum, despre modul în care ne vom transforma. Poate sună alarmant, însă explicațiile le veți găsi la sfârșit, în „Reîntoarcere la minunata lume nouă”. Este „adăugirea-explicație” pe care Huxley a făcut-o în 1958 și pe care o putem considera dovada geniului și a „vizionarismului” autorului. Veți înțelege din această lectură nu numai ce urmează, ci și cauzele profunde ale acestei „foi de parcurs”. Veți înțelege că majoritatea este cea care se mulează perfect „Minunatei Lumi”, iar minoritatea formată din cei care gândesc, care nu pot trăi cu spiritul captiv și superficial, trebuie să-și găsească propria cale de salvare, de supraviețuire.
Așteptarea, chinuitoarea așteptare se apropie de sfârșit. Am așteptat(de fapt nu noi) și aceasta pare a se realiza. E aproape o certitudine, vom avea soma. În timp ce Orwell a intuit societatea totalitar comunistă, Huxley a nimerit-o aproape perfect cu societatea pe care o trăim în prezent și care se perfecționează văzând cu ochii. „Minunata lume nouă” este ghidul pentru noua societate, iar cei care nu l-au citit ar trebui s-o facă rapid. Lucrurile se mișcă ciudat de exact în direcția intuită de Huxley.
Dar totuși, ce se întâmplă? Ei bine, se pare că ne apropiem de falimentul structurilor politico-administrative clasice. O istorie întreagă principala formă de constrângere a gravitat în jurul banului. Secolul XX a adus centralizarea, coordonarea și eficientizarea banului. Emisiunea de monedă s-a învârtit în jurul unei paradigme cu miez idealist care nu a reușit să răspundă întrebării fundamentale: cine plătește banii din viitor cheltuiți în prezent, în fiecare prezent al fiecăruia. Și dacă teoria a refuzat să răspundă, oamenii cu atât mai puțin au fost interesați de acest lucru.
Paralel cu introducerea la scară globală a sistemului monetar centralizat, al cărui far a fost și este binomul FED-BIS, o altă paradigmă a început să prindă contur: propaganda. Avându-l ca inițiator pe Edward Bernays, propaganda își propune un lucru simplu, anume controlul. O face transparent, afirmând-o încă din prima frază a cărții sale:
Iată-ne la aproape un secol de la acele „începuturi”. Îngropate în negura informațiilor din ce în ce mai actuale, toate acele fapte ne surprind când sunt scoase la lumină. Într-adevăr, atât în domeniul financiar cât și în cel al propagandei(mai ales în cel al propagandei!) lucrurile au evoluat spectaculos. Ceea ce vedem azi e un castel impresionant construit din dezvoltarea celor două concepte ale începutului de secol trecut. O construcție grandioasă, copleșitoare și, în același timp, fragilă.
Nu fiți surprinși de afirmația mea anterioară! Oricât de solidă ar părea construcția, oricât de multe dovezi ar exista pentru susținerea tezei solidității, realitatea e alta. Sistemul financiar mondial se îndreaptă către prăbușire. Indiferent de căile pe care se merge – emisiune monetară irațională în SUA sau austeritate sovietică în UE – sistemul nu mai poate fi peticit. Oricum ai calcula datoriile totale au ajuns de cel puțin șapte ori mai mari decât PIB-ul mondial. Dacă vi se pare insignifiant, vedeți ce se întâmplă în țările în care datoriile au depășit PIB-ul. Spre exemplu, în Grecia nu mai există soluții. Aritmetica perversă a dobânzii e neiertătoare. După „descoperirea” neregulilor din evidențele contabile ale țării, datoria se umflă la nivele din ce în ce mai nesustenabile și aceasta în ciuda iertărilor prietenești(iertare contra cedare de suveranitate). Problemele Greciei au început din momentul în care s-a descoperit că datoria țării este mai mare decât PIB-ul. Ce s-ar fi întâmplat însă în cazul în care datoria era de șapte ori mai mare decât PIB-ul? Aceasta este întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem atunci când vine vorba de sistemul financiar mondial. Gândiți-vă!
Paralel cu această problemă spinoasă se întâmplă un alt fenomen interesant: propaganda devine din ce în ce mai puțin eficientă. În ciuda controlului total al fluxurilor de informații, în ciuda coordonării și sincronizării extreme(chestiuni care l-ar fi lăsat mască și pe Bernays), lucrurile nu mai funcționează. Țineți cont de faptul că aceasta se întâmplă în condițiile în care cercetările psihicului au lăsat cu mult în urmă ceea ce se știa atunci și se fundamenta pe conceptele generate de geniul din „micuța familie evreiască de la periferia Vienei”. Exact la fel cum am experimentat în societatea totalitară, propaganda este un drog care se cere luat în doze din ce în ce mai mari. Spre deosebire de droguri, în cazul propagandei dozele maxime nu conduc spre sevraj ci spre rezistență, imunizare. Cam acest lucru se întâmplă acum; propaganda e din ce în ce mai puțin eficientă, din ce în ce mai puțin luată în seamă, iar canalele ei sunt din ce în ce mai evitate.
Cu cei doi stâlpi de bază ai săi aflați în degradare severă, întregul castel grandios riscă să se prăbușească sub greutatea propriilor idealuri egoiste. Realitatea ne spune că nu poate exista un turn către cer, că acest lucru ne este interzis. Propaganda susține contrariul, dar cuvintele ei intră din ce în ce mai greu în urechile victimelor. Fără propagandă și fără bani atât castelul cât și sforarii săi invizibili riscă să moară.
Sistemul însă se autoprotejează, se apără și trebuie să găsescă soluția optimă. Există ea oare? Huxley ne spune că da și ea este una cât se poate de logică: soma – drogul universal obligatoriu. Binomul soma-propagandă este irezistibil și face ca partea financiară să nici nu mai conteze. Societatea total manipulată de cele două componente nu are cum să dea greș, iar animalele vor continua să se miște în turmă, o turmă extrem de bine organizată și extrem de eficientă.
Dacă ceea ce v-am spus până acum pare ceva ireal, să ne întoarcem cu picioarele pe pământ. de ceva vreme, tot felul de organizații mimând originea lor undreground au bombardat opinia publică cu dileme legate de marijuana. S-a ajuns chiar ca semințele să se vândă pe net în magazine virtuale semi-legale. Aceasta se întâmpla în SUA unde mai ai puțin până la a fi amendat sau arestat pentru ceea ce urmează să faci. A spune că un asemenea comerț se poate face fără sprijinul tacit al autorităților e o prostie. Ei bine, întreaga telenovelă a „eliberării” de sub jugul constrângerilor a nevinovatului drog a luat sfârșit în momentul în care statul Colorado a legalizat marijuana. Media a prezentat cozile nesfârșite la magazinele cu droguri. Publicațiile de business s-au călcat în picioare în a relata cum a crescut turismul în zonă ca urmare a acestei măsuri.
Și-acum să vedem care sunt realitățile. Colorado este scânteia care trebuie să aprindă lumea. Marijuana era legalizată în Olanda, Uruguay, Cehia și în câteva alte țări ale lumii. Iată că, în urma indicațiilor prețioase primite de la licurici, marijuana devine legală și în România. Garantez că la fel se va întâmpla pe tot globul și cu o rapiditate extremă. Desigur, vor rămâne câteva enclave, dar acestea vor fi păstrate pentru „exotismul sălbăticiei”. Însă oare de ce este această grabă? Ce ne mână într-o luptă atât de acerbă pentru legalizarea unor droguri?
Că toată mișcarea e o făcătură, iar componenta underground e de fapt un fake pute de la o poștă. dacă nu mă credeți, luați-vă playlist-ul la puricat și vedeți în câte melodii se face apel la iarbă? Sau, în autohtona noastră mișcare muzicală, de câte ori se alătură Maria cu Ioana? Privind în urmă lucrurile devin cât se poate de clare. Ca să nu mai vorbesc de nebunia interzicerii fumatului pusă în paralel cu frenezia adoptării marijuana. Păi fumătorii către ce să se îndrepte? „E de la centru” ar spune vreun propagandist întârziat al epocii trecute și chiar ar avea dreptate.
Existența somei e esențială pentru supraviețuirea castelului. E esențială atât pentru supraviețuirea granzilor sistemului cât și pentru șobolănimea din subteranele sale. De fiecare dată când vrei să sporești interesul pentru ceva creezi o criză. Asta s-a întâmplat cu drogurile. Interzicerea lor a reprezentat un pas esențial pentru sporirea interesului. Legalizarea aruncă în joc toți curioșii, toți indignații la adresa încălcării grosolane a dreptului lor de a alege. Așa se generează isteria, iar de-aici nu mai e decât un singur pas, anume prescripția obligatorie.
Chiar și fără acest pas, în prezent se evaluează procentul care va adera la noul trend social. Marijuana pare a fi cea mai accesibilă soma pentru momentul actual. În SUA și Canada legalizarea va avea cu siguranță succes deoarece aici tratarea durerii e o isterie națională, iar opioidele sunt prescrise cu frenezie. Marijuana va veni să elibereze toți acești „chinuiți” ținuți n etratați de un sistem opresiv care, iată, cedează în fața presiunii. Impresionant, nu?
Cu un consum generalizat de droguri, acțiunile propagandei devin, din nou supereficiente. Mintea se redeschide și se transformă din nou în sugativă, gata să preia temele zilei. Iar omul e mai fericit, aproape la fel de fericit ca în Minunata Lume Nouă. Iată cum noua soma devine un stâlp puternic de sprijin al construcției, un stâlp esențial. De-aici până la prescrierea obligatorie nu e decât un pas de o generație, maxim două, adică termenul de la care rezistența se instalează și binomul devine ineficient. Startul însă s-a dat!
Comments
Post a Comment