Intr-o zi te hotărăşti să intri în sistem. Râdeai de oamenii ăia care se trezesc în fiecare zi la aceeaşi oră, ca să se înghesuie în trafic. Dar râsul nu ţine de foame. Aşa că accepţi să faci şi tu chestia asta. E temporar, îţi zici. Până poţi să te apuci de chestia aia care îţi place cu adevărat.
Te duci la muncă şi râzi de pozitivismul lor dobitoc. De regulile mici, de grup mic de oameni care nu au nimic în comun decât treabă în aceeaşi clădire. Şi îţi zici că nu o să ajungi niciodată ca ei.
Într-o zi te îmbraci şi tu, ca ei, la costum. Business. Ţi se pare amuzant. Te simţi ca de halloween cum arăţi tu profi aşa. Nu o faci la modul serios. O faci la mişto. Dar la muncă ai numai reacţii pozitive. Aşa că parcă te mai îmbraci o dată aşa. Ăsta e primul pas. Aşa te prind.
Al doilea e cu cartela. După o lună te saturi să tot faci cu mâna la paznic să-şi dea voie în clădire. Aşa că depui o cerere de cartelă. Strângi semnături de la 4 şefi de departamente pe care nu-i cunoşti şi te duci la HR cu ele. Îţi mănâncă jumătate de zi. Te bucuri că ai scăpat de muncă. Dar deja anticipezi ziua când liftul o să răspundă la comanda ta, nu o să mai trebuiască să rogi pe cineva să apese pe buton. Nu mai mergi cu autostopul la lift. Ai liftul tău. Aşa te prind.
Eu nu am apucat cartela. Până când a venit, eram plecat deja. A întârziat destul cât să mă prind ce se întâmplă. Că următorul pas ar fi fost să mă gândesc serios să mă duc la petrecerile de firmă, ca să nu par sociopat.
Dar la un moment dat te resemnezi. Eşti cetăţean. Ai pierdut. Dar e călduţ şi bine. Şi ţi se pare că e ok aşa. Că nu e atât de rău precum pare. Ai impresia că ai ajuns la forma ta finală. Dar cetăţean nici măcar nu e forma ta finală.
Într-o zi începi să vezi faptul că eşti cetăţean ca un merit, nu ca o situaţie cu care să te resemnezi. Şi încep să te deranjeze lucrurile din jur. O venă ţi se umflă pe gât şi o voce îţi zice în cap: „dar cum se poate întâmpla aşa ceva? Sunt cetăţean! Am drepturi. Am muncit ca să ajung ce sunt! Mi se cuvin nişte chestii cetăţeneşti!”. Şi atunci nu mai vezi cetăţeneala ca pe o înfrângere. O vezi ca pe o investiţie.
Şi aşa devii gospodar.
Te duci la muncă şi râzi de pozitivismul lor dobitoc. De regulile mici, de grup mic de oameni care nu au nimic în comun decât treabă în aceeaşi clădire. Şi îţi zici că nu o să ajungi niciodată ca ei.
Într-o zi te îmbraci şi tu, ca ei, la costum. Business. Ţi se pare amuzant. Te simţi ca de halloween cum arăţi tu profi aşa. Nu o faci la modul serios. O faci la mişto. Dar la muncă ai numai reacţii pozitive. Aşa că parcă te mai îmbraci o dată aşa. Ăsta e primul pas. Aşa te prind.
Al doilea e cu cartela. După o lună te saturi să tot faci cu mâna la paznic să-şi dea voie în clădire. Aşa că depui o cerere de cartelă. Strângi semnături de la 4 şefi de departamente pe care nu-i cunoşti şi te duci la HR cu ele. Îţi mănâncă jumătate de zi. Te bucuri că ai scăpat de muncă. Dar deja anticipezi ziua când liftul o să răspundă la comanda ta, nu o să mai trebuiască să rogi pe cineva să apese pe buton. Nu mai mergi cu autostopul la lift. Ai liftul tău. Aşa te prind.
Eu nu am apucat cartela. Până când a venit, eram plecat deja. A întârziat destul cât să mă prind ce se întâmplă. Că următorul pas ar fi fost să mă gândesc serios să mă duc la petrecerile de firmă, ca să nu par sociopat.
Dar la un moment dat te resemnezi. Eşti cetăţean. Ai pierdut. Dar e călduţ şi bine. Şi ţi se pare că e ok aşa. Că nu e atât de rău precum pare. Ai impresia că ai ajuns la forma ta finală. Dar cetăţean nici măcar nu e forma ta finală.
Într-o zi începi să vezi faptul că eşti cetăţean ca un merit, nu ca o situaţie cu care să te resemnezi. Şi încep să te deranjeze lucrurile din jur. O venă ţi se umflă pe gât şi o voce îţi zice în cap: „dar cum se poate întâmpla aşa ceva? Sunt cetăţean! Am drepturi. Am muncit ca să ajung ce sunt! Mi se cuvin nişte chestii cetăţeneşti!”. Şi atunci nu mai vezi cetăţeneala ca pe o înfrângere. O vezi ca pe o investiţie.
Şi aşa devii gospodar.
Comments
Post a Comment