21 August 2013

Cine mai trăieşte astăzi cinstit?

Chiar aşa. Cine? În viziunea unor… instituţii private ale bunăstării proprii, de prin părţile noastre, răspunsul la întrebarea din titlu, pe care o auzim atât de frecvent în întâlnirile şi discuţiile purtate cu oameni din toate categoriile sociale: “Cine mai trăieşte astăzi cinstit?” - răspunsul ar putea fi: “Cel sărac, lipit pământului”. Pesemne, chiar şi businessmanii locali din vârful piramidei socio-politice “asortează” cinstea cu sărăcia, în virtutea amintirilor din vremuri apuse, pe când străbunii lor le vorbeau despre lecţia simplităţii şi înţelepciunii populare, a inspiratelor proverbe româneşti, gen “Mai bine sărac dar curat, decât negustor încurcat”. Pe de altă parte, în mintea unora dintre avuţii neaoşi, care au adunat averi fabuloase în câţiva ani de mânuit sforile privatizărilor ilegale - se vorbeşte de circa 6.000 de întreprinderi de stat! - cei mulţi şi săraci sunt luaţi drept “fraieri”. “Naivi” care nu ştiu să profite de împrejurări ofertante. Se înţelege, cu preţul renunţării la corectitudine, la onestitate. Aşadar, ce fac “naivii”, “fraierii”, mai corect spus cinstiţii lumii noastre, sincron cu halucinanta competiţie pentru acumularea de averi a trădătorilor onoarei?
A trăi cinstit, adică onest, integru, cu sentimentul demnităţii, însemna, cândva, pentru români, o călăuză de preţ în conduita lor. Cinstea avea greutate morală şi… culoare. Un alb strălucitor de-ţi lua ochii! Ceea ce nu înseamnă că, astăzi, “însoţitorul moral” al vieţii multor români nu mai este “la modă”. Că ar fi, vezi Doamne, depăşit. Că onoarea ar fi o noţiune ieşită din uz, pe cât de abstractă, pe atât de hilară. Nicidecum. Altceva s-a întâmplat cu esenţa cuvântului, în decursul anilor. A suferit o transmutaţie; o schimbare de sens; o înstrăinare a semnificaţiei. Au căzut peste “cinste” precipitaţii acide, care i-au ars, temporar, faţa; i-au mutilat temeiul raţional. I-au sfârtecat noima şi i-au pătat albul imaculat. Au aruncat-o în lada cu vechituri… Tragedia a venit odată cu dictatura standardului minim de trai. Meseriile au dispărut, odată cu muncitorii; capitalismul furibund de la noi i-a transformat în şomeri. Alături de ei, pensionarii şi cei care au mai rămas activi - funcţionarii, învăţătorii, profesorii, medicii, muzicienii, artiştii plastici etc, etc - fiecare încearcă să mai salveze crâmpeie de onoare. Uneori reuşesc, alteori cedează, fizic sau psihic. Motivaţia muncii oneste nu mai este la înălţimea demnităţii fiinţei umane. Iar calitatea se degradează, progresiv, de boală şi de tristeţe. Săracii oneşti ai României se retrag în “carapacea singurătăţii”. Poate că, în curând, se vor trezi, scuturându-se din letargia traiului insuportabil de zi cu zi… Măcar pentru a reinstaura adevăratul sens al cuvintelor integritate, cinste, onoare…

No comments:

Post a Comment