04 July 2013

Omul modern e mereu ocupat

Omul modern e indemnat sa-si petreaca timpul singur,in fata fricilor lui. In cele 5% cat vine in contact cu altii, adica face schimb de energie, de obicei o face doar pentru a fugii ingrozit inapoi si a-si pune o 100 de intrebari despre ” oare a fost bine ce am facut /ce fac acum?” sau alte analize prelungite ale momentului care tocmai a trecut.
Omul modern trebuie să aibă mereu lângă el un calculator, un telefon sau un televizor cu care să să se ţină ocupat. Omul modern e mai mereu ocupat. Unori foarte ocupat, extrem de ocupat, foarte rar “liber”. Are “timp liber” şi “timp ocupat”.
În general, nu are timp. Nu vrea să piardă timpul. Foarte mult din viaţa lui se construieşte pe divizarea, programarea şi planificarea acestui “timp”.
Când e deprimat, îşi cumpără ceva frumos să se liniştească.
Omul modern e cam mereu deprimat, autist şi singur. Ca să uite asta, îşi îndreaptă privirea către lucruri frumoase, luminoase, flori, animale de casă, peisaje cu munţi sau călătorii de câteva săptămâni într-o ţară exotică. Sau în alte cazuri – alcool, sex interzis, droguri, junk sau experienţe mistice. Sau în alte cazuri, se dedică trup şi suflet unor cauze: să facă bani sau să schimbe lumea.
Omul modern când nu e deprimat, e harnic. Îşi pune deadline-uri, îşi dă termene, promite lucruri pe care nu le poate îndeplini şi apoi, cu o râvnă maximă, se pedepseşte că nu şi-a respectat promisiunile, şi intră din nou în depresie.
Când apare vreun pericol, e “panică”. Când nu e panică, şi dispare pericolul, simte o bucurie şi o recunoștință imensă pentru că nu s-a întâmplat (încă) nimic rău.
Omul modern este învăţat să reacţioneze emoţional la cifre. Încă de mic, se bucură dacă vede “10” şi îl apucă durerea de stomac dacă vede “4”. Aşa începe totul, lent şi cu picătură. După ce în clasa întâi învăţă să facă legătură între cifra 4 şi emoţia negativă, va fi mult mai uşor peste ani să reacţioneze emoţional pozitiv când vede un zero în plus la salariu.
Omul modern “gândeşte mare”, he thinks big, nu se lasă. Niciodată nu se lasă.
Uneori, visează să iasă din schemă.
Omul modern îşi mai rupe din când în când capul, cu o bere sau cu o friptură în post, sau cu un joint, când se lăsase de cinci luni, sau cu o noapte nebună în club, 5 pastile şi un sex în grup, ca să iasă din schemă. După aceea, reintră în schemă.
Omul modern e programat să îşi facă rău, să consume lucruri toxice, sau să se hrănească cu proiecţii toxice, să iubească “persoana greşită”, să îşi dorească ce nu poate avea. Ca şi filmele, media, clipurile şi plasmele care îl înconjoară, omul modern e 95% proiecţie: proiectează sentimente, proiectează planuri, proiectează frici, anticipează, calculează, unelteşte, gândeşte, analizează, fantazează. Uneori, una din proiecţii este că undeva, cândva va pleca la ţară şi va lăsa “toate astea” deoparte, şi va uita, şi se va uita la grauri şi la câmpul întins sau va creşte un răsad de roşii.
Omul modern e mereu înconjurat de ecrane, filme, plasme, imagini, branduri. Construcţii făcute de ceilalţi oameni pentru a-i ocupa creierul.
Omul modern trebuie să se trezească la o anumită oră, altfel se va simţi vinovat toată ziua. Omul modern e programat să creadă că “e vina lui”. Exact aşa cum mi s-a spus mie la şcoală când nu am mai vrut să intru în examen în anul 2, pentru că am vrut să lucrez un text prea lung şi complicat, şi le-am spus colegilor că nu mai intrăm în examen, că n-am gestionat bine repetiţiile, şi un profesor m-a certat: “Nu recunoaşte asta în fața actorilor”, mi-a spus. “Orice ar fi, trebuie să îi faci pe ei să creadă că sunt vinovaţi. Nu îţi arăta slăbiciunea în faţa lor.”.
Omul modern trebuie să fie poker face. Chiar dacă e căcat de frică pe dinăuntru, mort de mahmureală sau pur şi simplu plictist de moarte, trebuie s-o joace tare, “să nu arate”. Să îşi pună tocuri dacă merge la întâlnire, să se dea cu fard dacă are o vânătaie. Să îşi pună cămaşa aia şi să zâmbească. Omul modern “e ok”.
Omul modern e încurajat să nu vorbească cu străinii, să ţină totul sub preş, să nu dea din casă.
Omul modern nu poate stă pe loc. E ADD, ADHD, şi orice altceva. E mereu în mişcare.
Şi mai ales, mai ales şi mai presus de toate, omul modern “nu e atent”. “Scuze, n-am fost atent, spune el. Poţi să mai zici o dată?” sau “Eram cu mintea în altă parte” sau “n-am observat” sau “da, da, da”, sperând să nu se observe că el nu mai ascultă demult. Mereu în jurul lui apar chestii care îi distrag atenţia şi îi fragmentează firul gândurilor – o notificare pe Facebook, un mesaj pe telefon, ceva nou de făcut de care ai uitat, un clip care îţi place, o melodie care îţi aduce aminte de ceva, un link, un task, un reminder, un mail de dat, o reclamă pe stradă.
Omul modern e încurajat să joace mai multe roluri – la office să fie eu cel de la office, acasă eu cel de acasă, în pat- “nebun sau inocent”, după cum ne arată filmele cu lumina portocaliu-pasională. Deşi cel mai puternic schimb de energie e sexul, omul modern a fost învăţat fie să îi fie ruşine de el, fie să îl mecanizeze mimetic, ca să fie “perfect ca în filme”.
Omului modern îi e ruşine cu corpul lui. Ăsta e unul din motivele pentru care se urăşte, dar asta e ura adâncă, poate cea mai intimă, despre care aproape niciodată nu vorbeşte. De obicei se preface că nu are nici o problemă cu asta, deşi evită cât poate să se uite dezbrăcat în oglindă. Îi e ruşine cu celulită aia care nu se mai da jos oricât ai freca la ea cu 1000 de crème, de coşurile alea care nu mai trec, de burtă aia care a crescut parcă peste noapte, de părul ăla care i-a acoperit umerii. “Trebuie să facem ceva” îşi spune de fiecare dată când se uită în oglindă, ştiind în acelaşi moment că se va dezamăgi cu prima ocazie.
Omul modern e programat să se dezamăgească.
Omul modern îşi împarte timpul şi crede cu religiozitate în ceas. De la 2 la 4 fac asta, apoi de la 4 la 8 asta. Omul modern aleargă să umple multe căsuţe, eficient, aşa cum şi le-a stabilit, şi apoi cade mândru după ce le-a bifat pe toate. Dacă a bifat căsuţele e bine, Dacă nu le-a bifat, e panică.
Când lucrurile nu mai sunt făcute aşa cum erau programate în căsuţe, omul modern reacţionează nevrotic, fie extrem zen, fie extrem nervos. Are mari probleme în a se readapta.
Omul modern îşi face foldere. Genţi. Împarte lucrurile. Face ordine. Aşează lucrurile la loc. Îşi aranjează avuţia. Îşi mută dintr-un loc în altul mobila în casă. Îşi programează “cafeaua aia” cu “prietenii”.
Timp egal bani, îmi repetau aproape obsesiv acum câteva luni unii la un curs de afaceri. Timp egal bani, şi mă priveau aşa cu nişte ochi cumva psihotici. Timp egal bani. Mi-am repetat şi am tot mestecat chestia asta în cap multă vreme, de atunci- aproape de un an. Adică două abstracţii. Timp egal bani. Banii sunt ceva abstract, nişte cifre sau nişte hârtii care îţi indica “o posibilitate”. Timpul la fel, un fel de a proiecta şi controla realitatea într-o schemă perfectă ca să îţi aducă ce vrei tu.
Nu ştiu de unde pornisem, dar ideile astea mi se învârt în cap zilele astea, apropo de presiunea cumva falsă care se apropie cu acest “festival”, în sine un cuvânt abstract, “festival”, care atrage după sine toate proiecţiile celor din jur – “e greu să pregăteşti un festival/faceţi un festival?/ wow, şi se joacă atâtea piese în festivalul vostru?”. “Festival”, “piesă”, “premiere”, “finanţare”, cuvinte care provoacă reacţii extreme, sprâncene ridicate, respiraţii accelerate, voci piţigăiate, “vine festivalul”, “cred că eşti tare ocupată”.
Meditez la aceste lucruri în timp ce sper că apa pe care mi-am pus-o în cadă azi dimineaţă la ora 10 şi am reîncălzit-o de vreo 5 ori, să nu se răcească de tot. Undeva trainingul meu de om modern mi-a spus – “ţi-ai pus apa aia, du-te şi fă baie o dată, nu mai lăsa lucrurile aşa neterminate”. A, da, asta e încă una- omul modern lasă lucrurile în proporţie de 90% neterminate, de aceea are o mândrie extremă când reuşeşte să ducă ceva “la capăt”.
În timp ce mă pregăteam să merg la baie, m-am trezit că m-am aşezat la calculator şi am scris aceste rânduri. După ce am pus apa de dimineaţă, am curăţat casa. Azi noapte şi ieri am avut o filmare, şi ieri un atelier.
Şi alaltăieri repetiţii, vreo 3, dintre care cea de dimineaţă m-a făcut să plâng la fiecare scenă din cele 5 repetate. Aşa e când ai actori buni. Eu, de obicei, când repetiţia e intensă, plâng. Ori de tristeţe, ori de bucurie. Altă indicaţie în calitate de “regizor” nu ştiu să dau, decât atenţia mea şi disponibilitatea de a plânge la 5 scene din 5.
Când am văzut spectacolul cu “Solpadeine Is My boyfriend”, am plâns şuvoi de la minutul zece până la final. Apoi am reuşit ca prin magie să aducem acest spectacol în România, ca să se joace în deschiderea festivalului.
După acest weekend “ocupat”, în care omul modern a spus că profită de această zi să se liniştească şi “să termine” tot ce mai era de făcut, dar nu a apucat să: facă programul, termine textele alea, pună materialele de la Solpadeine, dea feedback la A., feedback la L, răspundă la mailuri, au urmat câteva ore de agitaţie, timp în care cumva am meditat la toate aceste lucruri, şi m-am întrebat dacă în următoarele două luni voi reuşi să mai fiu şi altceva decât acest om modern hăituit, încercănat, mâncând haotic, şi cu o durere acută în talpa stânga, care arată ca o combinaţie de hienă cu pui de căprioară, care şi-a pus în cap să “facă un festival”, şi acum pentru că “vine festivalul” începe să “nu mai aibă timp” şi să se agite că o găină fără cap. Acest om de care m-am plictisit atât de tare.

No comments:

Post a Comment