17 July 2013

Lovitura de stat globala

Criza financiară globală s-a datorat , în primul rînd, de-regulării băncilor, instituțiilor financiare și piețelor financiare. Într-un cuvînt, de-regulării capitalului și creditului( the elastic production of money). Această de-regulare a fost inițiată de prăbușirea sistemului monetar internațional bazat pe tratatul de la Brennton Woods din  1945, prin acțiunea unilaterală a administrației Nixon în 1971, de suspendare a convertibilității dolarului(ca rezervă monetară) în aur. Ulterior, au urmat alte acțiuni legislative cum au fost: ”Competition and Credit Control în Marea Britanie” , Carta pentru hedge funds , suspendarea reglementărilor bancare, legea Glass Steagal etc.etc. Consecința acestei liberalizări a capitalului și creditului a fost că, Băncile Centrale și-au pierdut controlul asupra mobilitații capitalului dar, mai ales, asupra producerii creditului. Controlul asupra creditului, atît din punct de vedere al magnitudinii, a scopului dar și a ratelor de interes, a fost abolit . Astăzi, rata de bază a băncilor centrale nu mai are importanța în stabilirea ratelor de interes a împrumuturilor pentru bunuri de consum și de folosință îndelungată, aceste rate fiind stabilite de asociația bancherilor după bunul lor plac. Din punct de vedere al liberalizării creditului situația de astazi este similară cu cea din anii 20’. Atunci băncile produceau credit în mod necontrolat, investitorii împrumutau on margin , investeau în acțiuni la bursă, în care s-a produs o creștere necontrolată și apoi crash-ul din 1929.


Contrar teoriilor economice tip DGSE (dynamic stochastic general equilibrium) sau a celor clasice și moderne de tip neoliberal, banii, creditul și situația contabilă a băncilor comerciale au o importanță majoră în dinamica economică. Din acest motiv, este și a fost, în interesul bancherilor ca lumea academică și universitară să fie confuză în domeniul operațiunilor financiare. Acapararea lumii academice și mediei, dezinformarea produsă de departamentele de R&D cercetare și dezvoltare ale marilor banci de pe Wall Street fac parte din arsenalul de astăzi al ”alchimiștilor” angajați de marea finanță, pentru a creea confuzie în întelegerea operațiunilor financiare. Nu demult , alături de raportul JPMorgan pentru zona euro, am citit discursul domnului Ben Broatband membru în consiliu director al Bancii Angliei . Acest domn, fiind fost bancher Goldman Schs, raportul său a fost probabil conceput în laboratoarele R&D Goldman Sachs, el reprezentînd punctul de vedere al marii finanțe: de a menține controlul asupra ratelor de interes, criza financiară chipurile s-a datorat ratelor de interes prea scăzute. În acest context , o altă metodă de inducere a confuziei este excesiva complexitate a noilor reglementări financiare adoptate de BIS, Banc of International Settlements sau agenții regulatorii guvernamentale, ca răspuns la  criza financiară. Astfel, Basel I din 1988 a reprezentat un standard minim de prudență pentru bancile active la nivel internațional , acest acord a avut 30 de pagini. Următorul acord din 1996 Market Risk Amendment a introdus un nou concept pentru reguli de trading book, permițînd băncilor să folosească modele proprii de calculare a  riscului pe piață. Acesta a fost începutul auto-reglementării. Acordul revăzut Basel II din 2004, a fost un stimulent pentru bănci să dezvolte un nou set de risk management technology, acest acord a avut 367 de pagini. Ultimul acord, Basel III din 2010 are  616 pagini. Complexitatea se regăsește și în actele legislative. Dacă Glass-Steagall Act din 1933 avea 37 de pagini , Dodd Frank Act din 2010 are 848 de pagini. Implementarea acestei legi presupune însă 400 regulamente de aplicare concepute de agenții specializate ale administrației americane, după doi ani și o treime de reglementări elaborate, legea a ajuns la 8 843 de pagini, cea ce înseamnă că, la final va cuprinde 30 000 de pagini de reglementări ale sectorului financiar american. Acest act însă, este depășit cu mult de reglementările financiare ale zonei euro care vor număra în final 60 000 de pagini. Cum bine remarcau unii economiști englezi, culpabilitatea agențiilor regulatoare și de control a piețelor financiare se ascunde astăzi în complexitate.
De ce asociația bancherilor internaționali dorește să mențina starea de confuzie în domeniul operațiunilor financiare ?? Răspunsul se află în însăși natura capitalismului. Keynes definește capitalismul ca fiind: ”a monetary production economy”. Reproduc explicația autorului :
Bank markets give the credit-money and financial asset capitalist system its dynamism , flexibility and adaptability , on the other hand , they inevitably generate asset price bubbles financed by debt and the inevitable defaults than sooner or later burst them.
Cu alte cuvinte , capitalismul își datorează dinamismul creditului produs de bănci, elastic production of money. Creditul crează activitate economică , activitatea economică creează venit, venitul generează  economii, salarii, venit taxabil sau depozite bancare din care se plătește datoria, creditul inițial. Este probabil una dintre cele mai minunate invenții umane !! Deși pare contraintuitiv, mecanismul generării creditului băncilor comerciale funcționează prin activitatea de împrumut, cu alte cuvinte, cererea de împrumut generează în documentele băncii un depozit, creditul este emis după ce contractul este semnat în termeni de garanție și rată de împrumut. Este de domeniul mitologiei credința că bancile sunt limitate în acordarea împrumuturilor numai de valoarea economiilor  altor depunători sau a rezervelor în aur sau, limitat de un sistem fracționar bancar, unde băncile împrumută în virtutea depozitului pe care îl au în banca centrală națională.
Nu există bani în bancă sub forma de rezerve, înainte de depunerea aplicației de împrumut, împrumutul genereaza depozitul în bancă alături de colateral și obligația de a plăti. Acest mecanism demonstrat de Keynes și Schumpeter stă la baza dezvoltării economiei capitaliste bazate pe credit. Bancherii florentini au aflat primii că nu este necesar să deții rezerve pentru a genera credit sau , mai bine zis, rezervele pot fi mai mici decît creditul acordat, astfel, a fost posibilă renașterea italiană. De fapt, apariția creditului băncilor comerciale a constituit un progres în democratizarea acordării creditului , prin eliminarea monopolului deținut de aristocrația feudală în acest domeniu.  Olandezii au procedat la fel, aducînd la perfecțiune funcționarea sistemului bancar, care a permis o alocare mai judicioasă a creditului. După nenumărate crize financiare generate de băncile independente engleze, tot datorită creditului necontrolat , burghezia și monarhia engleză și-au dat mîna unind creditul cu garanția monetară a monarhiei și au înființat în 1694 Banca Angliei. Mai tîrziu, în 1913 a fost înființată , din aceleași considerente, Federal Reserve, după modelul britanic. Sistemul bancar modern al băncilor centrale produce , la nivel național, credit din ” thin air” adică din  burtă. 16 trilioane de dolari au produs FR, Banca Angliei , Banca Japoniei și BCE pentru a scoate sistemul bancar mondial din criza financiară din 2007-2008. Deși aceasta sumă pare impresionantă, este minusculă în comparație cu sumele creditate de bancile comerciale din 1971 încoace. Numai datoria sectorului privat din SUA este de 303% din PIB-ul SU sau datoria sectorului privat britanic 450% din PIB-ul Marii Britanii. Datoria enormă a sectorului privat este consecința liberalizării creditului, bancile comerciale abuzînd excesiv de puterea de a creea credit din burtă și de a îndatora sectorul privat care, la rîndul lui, în parte, a folosit creditul pentru operațiuni speculative în asset markets. Situație similară celei din anii 20, deși la o scară mult mai mare.
Care sunt consecințele politice a schimbării raportului de putere dintre bancile centrale naționale și sistemul financiar mondial reprezentat de băncile comerciale , instituții financiare tip hedge funds, piețele financiare , instituții financiare internaționale ca FMI sau BM, și chiar BCE  ?
După declanșarea crizei financiare avînd la origine datoria enormă a sectorului privat, prabușirii pieței real estate americane, apariția crizei mondiale de lichidități și a crizei bugetelor naționale a datoriei statelor suverane , se constată o criză și paralizie a guvernării. Astfel, mai ales în zona euro , constatăm o paralizie a deciziei politice. În această criza a guvernării, nu mai este clară repartizarea răspunderii  între factorii politici, factorii economici și financiari , societatea civilă și mecanismele de control democratic. Evoluțiile de pe piețele financiare au devenit baza crizei întregului sistem capitalist incluzînd instituțiile politice și fundamentele legale ale ordinii capitaliste. Această paralizie politică este ingrijorătoare considerînd că restaurarea sistemului va necesita: refinanțarea prin bailout packages, recapitalizarea băncilor , creditare și susținere piețelor financiare și a bondurilor, măsuri bugetare tip debt-brakes etc.etc. Cea ce este și mai îngrijorător este faptul că recentul colaps al economiei capitalismului financiar nu reprezintă sfîrșitul unei ere ci, din contră, solidificarea crizei în ordinea economică existentă. Între colaps și restart mecanismele financiare și-au dovedit vulenerabilitatea, economia globala financiarizată este instabilă si impredictibilă.
În acest moment evoluția politică a Uniunii Europene este grevată de tensiuni și conflicte între guverne, parlamente alese democratic și instituții si rețele transnaționale europene. Aceste tensiuni și conflicte au schimbat arhitectura politică a statelor europene.
De la debutul crizei financiare asistăm la întîlniri improvizate, comitete de experți, comisii guvernamentale ad-hoc, Troikas,  Merkozy sau grupul celor 17 miniștrii de finanțe care au început să înlocuiască decizia politică a guvernelor suverane prin acțiuni, justificate de condițiile excepționale de pe piețele financiare. Astfel, mecanismul prin care aceste consorții iau decizii devin obscure, unele grupuri sociale fiind sacrificate în favoarea altora dar, în final , justificate de interesul general( public welfare). Se poate afirma că acest tip de acțiuni , determinate de condiții excepționale, au fost caracteristice regimurilor totalitare. Oricît de irațional si nedemocratic s-au luat aceste hotărîri ele sunt justificate de interesul general sau de, o așa zisă, rațiune de stat. Astfel, circumstanțe excepționale dictează hotărîri în afara ordinii  de drept dar care, sunt justificate de interesul economic general. Această motivație a rațiunii de stat se regăsește și în apologia regimurilor totalitare. În succesiune, presiunea politica intensă prin care situații de urgența necesită măsuri excepționale, în afara fundamentului legal al ordinii de drept, determină evoluția , de facto, către situația politica a unei lovituri de stat, un Coup d’Etat. Numai că, spre deosebire de loviturile de stat totalitare, acest tip de lovitură de stat nu urmărește răsturnarea ordinii de drept ci, conservarea acesteia întro situație de excepție, în care considerațiile legale sunt înlocuite de obiective prioritare de urgență, de obicei de pe piețele financiare. Astfel, situația de urgența din domeniul financiar și economic , din ultimii ani, seamănă cu o continuă lovitură de stat înlocuind guvernarea democratică cu o ”guvernare de necesitate”.
Această guvernare sub imperiul urgenței operează într-un spațiu necontrolat legal , din punct de vedere politic , generînd soluții necontrolabile, ambivalente și reversibile. Sub presiunea timpului, decizia politică  dictată,  pe termen scurt de dinamica piețelor financiare, contrastează cu ritmul lent al deliberării democratice din societatea civilă. Astfel, obiectivele unor măsuri economice sau fiscale excepționale intră în coliziune cu normele sistemului politic democratic ridicînd întrebări fundamentale de legitimitatea unor asemenea măsuri. Practica politică a  ”market-conform democracy”, democrația în conformitate cu piața ridică numeroase obiecțiuni de legitimitate. Acest tip de guvernare, la nivel european, operează prin consorții politico-economice și financiare care devin din ce în ce mai autoritare prin puterea lor executivă: Troica, bilaterala franco-germană, cei 17 miniștrii de finanțe, Consiliu BCE etc.etc..
Criza actuală a schimbat radical raporturile de opoziție dintre stat și sistemul pieței libere. Ascensiunea idolilor pieței și dominația piețelor financiare se datorează intervenției politice forțată în era dominației neoliberalismului sub Teatcher și Reagan. Lovitura de stat din Chile a fost prima asociere dintre o guvernare autoritară și neoliberalismul pieței libere. Metodele moderne de guvernare beneficiază de tehnologii moderne dar și, de introducerea principiilor economice în sfera politică. După constituirea Uniunii Europene economia a început să definească modelele de guvernare. Dezideratul liberalismului clasic de a guverna societatea pe baze economice s-a manifestat prin transferul principiilor economice în practica politică. Astfel,  o bună guvernare a devenit o guvernare economică eficientă. Transformarea structurilor de control și comandă de la nivelul societații s-a făcut prin transferul responsabilității”indirect governance” asupra pieței. În acest context, nu este de mirare că începînd cu anii 80’, cînd piața financiara globală s-a constituit, au fost politicieni care au devenit avocații ”economic imperialism”, imperialismului economic. Cea ce echivalează cu introducerea modelului economic în toate sectoarele vieții sociale educație, sănătate publică, familie, criminalitate, justiție etc.etc. Un nou concept atotputernic a apărut ” New Public Management ” unde modelul pieței a devenit însuși noul model politico-social. În acest fel guvernarea a devenit funcție a acestui model bipolar reprezentat de dualitatea dintre dinamica economică și structura politică a statului, în care cele două se influențează reciproc.
În aceste condiții de dualitate, relațiile politice au suferit reorganizări drastice la nivel internațional permițînd transferul de putere unor instituții multinaționale ca: WTO, FMI , BCE sau OECD care garantau implementarea reformelor economice trans naționale. Liberalizarea piețelor financiare, a capitalului și creditului a intensificat dependența mutuală între structura politică a statelor naționale și piața globală financiară avînd ca rezultat financiarizarea structurilor guvernamentale. Băncile Centrale Naționale apărute în secolele 17-20  au reprezentat aceiași asociație dintre economic și politic, precum Banca Angliei , formate inițial ca instituții private cărora li-s-a acordat monopolul emiterii de monedă. Evoluția economiilor naționale ale emisferei vestice își datoreaza dinamismul economic creditului generat de aceste banci care au monetizat datoria națională permițînd clădirea infrastructurii, expansiunii coloniale, modernizarea instituțiilor statului, constituirea domeniului public etc.etc.
Transferul puterii către bancile centrale a devenit caracteristic capitalismului financiar modern. Îndeplinind funcția de ”lender of last resort” băncile centrale au avansat un nou contract social bazat pe circulația debitului si creditului , exercitînd controlul asupra liabilitaților din sectorul bancar. Banca Centrala Europeana reprezintă o excepție, fiind concepută ca o bancă centrală, nu a unei națiuni ci, a unei uniuni economice a mai multor state suverane.
După abolirea unilaterala de catre Statele Unite a tratatului monetar de la Brennton Woods și interacțiunii dintre state si piețele financiare s-a produs liberalizarea ratelor de schimb valutar, de-regularea piețelor financiare , apariția vehiculelor financiare de tip derivative sau CDO , circulația liberă a capitalului și, mai ales, liberalizarea creditului. Astfel, s-a produs trecerea de la monopolul producerii de lichidități a băncilor centrale la libertatea de creditare a băncilor comeciale și a instituțiilor financiare din shadow banking, hedge funds. Aceste noi condiții financiare au generat niveluri mari de lichidități care au invadat piețele financiare, în căutarea profitului rezultat din creditarea activității economice sau operațiuni speculative. Ca urmare a invaziei capitalului și liberalizării creditului după 1971, țările de la periferia sistemului financiar au început să resimtă efectul toxic al invaziei capitalului necontrolat, crize financiare au apărut în America Latină în anii 80’, Asia de sud est, Rusia în anii 90’, tările europene și  centrele  financiare în 2007-2008. În acest context, este interesant să remarcăm că între 1945 și 1971 nu au avut loc crize financiare!!   După interervenția FR, Bank of England, Bank of Japan si BCE de susținere a sistemului bancar mondial prin generarea de 16 triloane de dolari, președintele Braziliei a acuzat că ” un tsunami de capital speculativ”  s-a abătut asupra piețelor financiare și de materii prime braziliene. Nivelul uriaș al lichidităților , ca parte a circulației neîngrădite a banilor, face parte din logica economiei capitalului modern și a economiei bazate pe credit. Noua fundație a banilor și schimburilor valutare o reprezintă piața noilor produse financiare. Aceasta înseamnă că diviziunea tradițională între noțiunea de bani ca atare și capitalul financiar a dispărut, cantitatea de bani existentă în circulație nu mai poate fi definită prin volumele tradiționale M1-M3. Deoarece, orice formă nouă de resursă financiară poate fi tranzacționată direct , nivelul de bază al cantității de bani în circulație a devenit o iluzie. Caracterul necontrolabil al circulației capitalului se asociază astăzi cu privatizarea producției de lichidități, privatizarea generării de credit. Această nouă dinamică a actorilor de pe piețele financiare , ca rezultat al liberalizării capitalului și creditului, a schimbat radical raportul de forțe între rolul tradițional al bancilor centrale naționale și a sistemului băncilor comerciale și instituțiilor financiare , shadow banking sau hedge funds. Privatizarea generării creditului în mîna oligarhiei a creeat un atotputernic Zeu-credit care a început să dicteze pe piețele financiare. Criza actuală a creeat mentalitatea politicilor de rescue” , de salvare a economiilor, a băncilor, a industriilor, a zonei euro etc.etc. Băncile centrale naționale au încercat să salveze sistemul financiar  monetizand datoriile enorme de pe piața de capital devenind ”lenders of last resort”, ultima sursă de imprumut pentru băncile comerciale, societățile de asigurări sau industrii devenite insolvabile. Raportul politic însă , între băncile naționale și Zeu-credit s-au schimbat pe parcursul crizei . Astăzi asistam la redefinirea rolului băncilor centrale naționale din ” lender of last resort” în investitor sau ” borrower of last resort ”adică, ultima soluție, aceea de a achiziționa împrumuturile neperformante ale băncilor, toxic assets. În acest fel datoriile băncilor private devin finanțate prin împrumuturi contractate de băncile centrale. În acest proces, s-a instituit practic sistemul prin care socializarea datoriilor sectorului privat se produce  concomitent cu privatizarea datoriei suverane naționale. Piețele financiare și, mai ales,  Zeu-credit din spatele lor, devin de facto administratorii datoriei publice naționale impunîndu-și legile și interesele , în total dispreț pentru suveranitate și democrația politică. Asistăm la o adevarată lovitură de stat, Coup d Etat unde, cooperarea băncilor naționale centrale și financializarea structurilor guvernamentale a permis ca medierea între datoria publică și datoria sectorului privat (și ca parte, și datoria sectorului financiar) să se execute mecanic în funcție de evoluțiile de pe piețele financiare. Piețele financiare, Zeu-creditor  a dobîndit puterea supremă în arhitectura politică decizînd schimbul valutar, sistemul social, infrastructura, nivelul economiilor private, nivelul datoriei suverane, tratate și legislație paneurpeană etc.etc.
În concluzie, liberalizarea piețelor financiare și, mail ales, privatizarea creditului și a ratelor de interes a schimbat radical dinamica interacțiunii între stat și piețele financiare. Criza actuală a demonstrat capacitatea piețelor financiare de a controla decizia politică prin financializarea structurilor și normelor guvernamentale. Schimbarea naturii lichidității și a circulației datoriei a făcut ca decizia politică să devină delegată și automată, funcție de evoluția de pe piețele financiare . Deciziile politice de tip Pactul Fiscal sau “deficit brakes” confirmă transferul instabilității din sistemului financiar în centrul instituțiilor guvernamentale naționale și ale uniunii. Această asociere a piețelor financiare cu factorul politic reprezentat de administrațiile naționale  pune serioase semne de întrebare în privința viitorului democrației europene. Această dualitate politico-economică riscă să instaureze definitiv autocrația piețelor financiare, a Zeului-credit, în spatele căruia se află, nimeni alta decît, oligarhia bancar-corporatistă !!!

No comments:

Post a Comment