15 July 2013

Cei ce mor pentru alţii

Printre noi trăiesc oameni excepţionali, pe langă care trecem inconştienţi, pe care-i tratăm cu înţelegerea superficială pe care ne-o dă uneori viaţa de zi cu zi. Sunt oameni obişnuiţi, muncitori, pompieri, piloţi de avioane, şoferi, mineri, oameni ale căror meserii – unele dintre ele mărunte, banale – presupun un risc pentru viaţă. Apoi, prezenţa omului într-un loc nepotrivit, la momentul nepotrivit poate deveni o alegere între viaţă şi moarte, pe care o vedem tot mai des manifestată în ultimul timp. Lumea pare plină de eroi, dar nu sunt acei eroi ai trecutului, mari regi, mari comandanţi de oşti, figuri emblematice, care şi-au dat viaţa pentru o idee sau pentru un principiu; eroii zilelor noastre sunt unii dintre cei mai obişnuiţi oameni, iată. 


Muncitori care-şi riscă viaţa pentru familiile lor şi pentru comunitate, pompieri ( precum acela de la Feteşti, al cărui gest e halucinant, e ameţitor, conţine o frumuseţe a experienţei vieţii cum rar se poate vedea), fostul primar al Constanţei, care-a salvat doi copii de la înnec cu preţul pierderii propriei vieţi, femeia din Muntenegru, studenţii de la Iaşi…Iată, gesturile eroice şi eroii s-au înmulţit, iar langă noi respiră mulţimi de oameni care-şi riscă vieţile, dar de a căror prezenţă nu suntem deloc conştienţi şi de aceea nu îi apreciem, nu-i recunoaştem şi nu le cunoaştem puterea, nici valoarea.
Poate că ei înşişi nu se cunosc pe ei în ipostaze înălţătoare precum aceea de a-şi jertfi vieţile pentru alţii. Poate că nici familiile lor nu-şi dau seama că zilnic ei pleacă în necunoscut şi, poate, nu-i iubesc, nu-i apreciază şi nu le mulţumesc pentru asta. Oare nu i-ar fi suras sufletul pompierului de la Feteşti să fi fost decorat înainte de a-şi pierde viaţa? N-ar fi fost frumos să fi fost ridicat în grad cand era viu şi putea cunoaşte printr-un gest mărunt bucuria propriei existenţe? Oare nu s-au înmulţit eroii şi pentru că fantasticul şi excepţionalul a devenit obişnuit, o dimensiune constantă şi continuă a vieţii, nu cumva calitatea umană e mai puternică, mai frumoasă, mai extinsă, nu cumva profunzimea şi lumina fiinţei au cunoscut un progres de care – de asemenea – nu suntem conştienţi? Nu cumva eroul, ascuns printre vecinii, prietenii, cunoscuţii, soţii, copiii şi bunicii noştri, cel ce merge cu metroul, cu tramvaiul, cel ce păşeşte anonim prin mulţime, dar multiplicat în mii şi mii de exmplare, e o manifestare a sufletului omenesc înălţat, a fiinţei care s-a ridicat pe sine din negriciunea şi teroarea înstrăinării omeneşti? Nu cumva prezenţa acestor fiinţe neobişnuite printre fiinţele obişnuite e semnul distinct şi puternic al ieşirii omului din superficialitate, din inconştienţă, nu cumva păşim ca şi colectivitate, către curaj, către iubire, către sacrificiu, către jertfă şi iertare, către înţelepciune şi frumuseţe a caracterului omenesc? Oare putem vedea în repetarea actului de eroism şi în expunerea vieţii la un astfel de act o manifestare a conştiinţei înalte, o creştere a nivelului de conştiinţă şi, în consecinţă, o îmbunătăţire reală, profundă, a omului?
Aş zice că asta e; am crescut în lăuntru, cu ştirea sau fără ştirea noastră, încetul cu încetul ne-am recuperat pe noi înşine (chiar dacă nu cu toţii) şi-am devenit capabili de strălucire, de sacrificiu şi de iubire deplină. Să trecem la pasul următor şi anume acela de a-i recunoaşte pe cei de langă noi, eroii care n-au murit încă, de a-i aprecia acum, de a-i înţelege şi a le valoriza curajul, demnitatea, frumusueţea şi capacitatea de sacrificiu cat încă sunt printre noi. O invitaţie subtilă la valorizare, la apreciere şi la mulţumire pare să vină repetitiv şi tragic prin intermediul celor ce mor pentru alţii. O invitaţie la reaşezarea valorilor în capul ”unghiului”, la renunţarea la superficialitate şi dispreţ faţă de simplitate pare să ne parvină prin ”eroul obişnuit”, care pare să ne spună de acolo, din nevăzut, că ”vedetele” adevărate sunt necunoscuţii de langă noi. Pe ei ar trebui să-i aşezăm pe tronul valorilor, căci, iată, ei ne arată că un caracter nobil, ce poartă în sine ”floarea virtuţii”, e ceea ce ne face preţioşi ca fiinţe umane şi ne arată cat suntem de frumoşi!

No comments:

Post a Comment