Că istoria omenirii este plină de tot felul de bazaconii, se vede până şi de pe Marte şi, cu siguranţă, o intuieşte tot pământeanul, numai ochi să aibă. Despre starea de fapt amintită, ştiu bine chiar şi istoricii, însă câtă vreme ,,partidul e în toate şi în cele ce sunt’’ şi când, pe ici, pe colo, mai e şi un mic interes, evident, ciocul mic! Că tot ea, istoria unui popor sau altul, a fost, contextual, prefabricată din interes, la comanda politichiilor de te miri unde, iar se ştie, şi iar se vede. Dar, din nou, tăcere! Dacă nu arde zdravăn şi mai ales nu pune pe jar sufletul, noi, ca români (nu vă faceţi probleme, toţi, cu excepţia celor care ne vor slugi, suntem tot o apă şi un pământ!), băgăm capul între umeri şi mergem, evident, ca vita în jug. Şi asta doar pentru faptul că anestezic pentru creier este şi se dă, oriunde, şi în cer de-ai fi, şi pe pământ, pe gratis. Când însă istoria devine praful aruncat în ochi spre orbire şi manipulare până şi a celor care mai văd cât de cât, chestiunea se schimbă sau devine chiar periculoasă. Înjură azi un arab devenit fracez (pentru cine nu ştie, în Franţa nu există minorităţi), poimâine, pe limba lui, un spaniol, în altă zi, un grec…
Curând, când pâinea se va sfertui, mâna pusă pe topor va fi spaima spaimelor, până şi pentru cei ce au în beciuri arsenalul nuclear. Nu uitaţi că şi pe aici, pe la români, sunt şi topoare şi chiar foarte multe furci. Nu de alta, dar când omul îngenuncheat îşi doreşte moartea, cu siguranţă ea, că doar pentru asta a fost anticipat plătită, o să vină, însă nu doar pentru cel deja linşat, ci pentru toţi. Nu mă credeţi? Exemple, oriunde în lume, cât cuprinde! Din diplomaţie, am să apelez la unul de la noi, însă nu izolat, ci înscris contextului continental.
În consecinţă, mai întâi aduc aminte că eu şi cei ca mine am învăţat, prin şcoli multe, vrute şi nevrute. Una dintre toate, e despre emanciparea ţiganilor în timpul domniei lui Cuza, atunci când tot se pornise tăvălugul la nivel european. Reformulată expresia şi plasată în contextul actual, fraza ar suna altfel: reformarea românului, a omului, în general, în condiţiile globalismului de tip mondial. De! Cam tot asta voia şi Lenin şi Stalin, şi… însă se opuneau mai ales cei de peste Ocean. Privind de dincolo, de pe celălalt mal, tot cam un acelaşi drac, însă tovarăşii… Propagandă, ,,chestii, socoteli’’! Acum, câtă vreme, şi-au dat mâna, nu se mai opune nici dracu! Iar de aici, din dorinţa unui conducător, finanţist la nivel mondial, cu siguranţă, doar dezastru. Nici înainte nu putea fi altfel, câtă vreme şi de o parte şi de alta, înarmări şi iar înarmări. Vorba maestrului: ,,din această dilemă nu puteţi ieşi…’’ Dar nu la asta vreau acum să mă refer. Domnule, de când e lumea, grija omului (conducător pus în capul treburilor) faţă de om, e cea mai a dracu metodă prin care poţi să jupoi chiar şi un popor, fără a zice unul, măcar unul, au!
Revin şi amintesc despre emanciparea ţiganilor. Încă mai credeţi?! Poveşti pentru posteritate sau etichetă pentru ambalajul omului de îmbrăcat în om! În realitate, cu totul altceva. Pe-atunci, legea, bună, rea, cum era la vremea aceea, interzicea evreilor, şi nu numai lor, cumpărarea de pâmânt pe teritoriul Ţărilor Române. ,,E, asta da lege!’’ – m-am grăbit şi eu a-mi spune! ,,Domnule, ce e a lor e al lor! Ce e al nostru, al nostru!’’ Numai că (vedeţi, totul se întoarce din condei!), dacă tot nu aveau dreptul să cumpere moşii, de ce nu le-ar fi luat pe degeaba?! Ce asemănare cu vremurile de acum! Şi atunci, târâşi-grăpişi, cei dornici de averi au devenit, în termenii moderni, administratori. Adică ei, doritorii a tot, arendau şi administrau în aşa fel încât să aibă, peste noapte, mult, chiar foarte mult profit. E, aici e aici! Pe moşia boierului român, lucrau, pe vremea lui Cuza, ţiganii. Mulţi! Chiar foarte mulţi! Însă cum boierul cu familia trăia când pe la oraş, când pe la Paris, şi la trecere pe la moşie, îşi lua de la ţigani (ţigănci) partea şi în natură, şi în de toate… larg la inimă, ca oricare român, mai trecea cu vederea. Arendaşul, ca noul venit, ba! ,,Ţiganii sunt mulţi, iar de aici, cu siguranţă, nerentabili!’’ – au strigat administratorii. ,,Afar` cu ei de pe moşii!’’ ,,Bine, bine, dar cine a muncit în locul lor?’’ – vă întrebaţi, probabil, trecând cu vederea soluţiile din istorie. Cine altcineva decât ţăranul român? Era el însă atât de nătâng încât să se pună de bună voie alături vitelor în jug? Nu! Cu siguranţă nu! Şi atunci, ,,binele pentru cei mulţi!’’ a început să bată toba. Bănci, care mai de care, au împrumutat ţăranul sugerându-i, mai întâi, ideea că a venit şi pentru el vremea. După ce i-a dat, cât era de dat, ca apoi să îi ia până şi pielea, peste noapte, întocmai ca şi acum, criza! Crizza! Cât ai zice peşte, libertatea şi binele fluturat pe sub nas, l-a făcut pe ţăran, din om care se visa liber şi cât de cât îndestulat, ani buni, slugă la argat. Şi dacă tot era el, la ce nevoie de ţigani?! ,,Liberi! Hai, valea!’’ au strigat iarăşi cei ce administrau. Şi uite aşa emanciparea! Vă daţi voi seama ce foamete şi ţipete pe miile de alungaţi când nici măcar în grajdurile boierilor nu mai erau lăsaţi? Nu zâmbiţi! Sunt, în ultimă instanţă, tot oameni! Apoi, dacă vă amintesc de binele ce ni s-a fluturat pe sub nas, de către bancheri (cacealmaua cu buletinul!), la toţi românii, mai ieri-alalteri, pacă văd cum vă apucă plânsul. Pârghiile de jupuit le-au trasformat băncile apoi în legi, evident, votate de ai noştri, de douăzeci de ani aleşi, iar de aici… Când nu ai cap… Doare! Al dracului ce doare!
Lumea însă din când în când se rostogoleşte! Cu ea şi poporul din care facem parte. În el, noi toţi, buni şi răi! În această mişcare, evident schimbarea! Vin unii, pleacă alţii! Dualitatea (adică binele şi răul) nu dispare. Stă, orice am face, în structura noastră, curgere din primordii! Starea omului însă, a poporului, din care, repet, fac şi eu parte, ţine însă de ?% e bun şi ? % e răul?! În tine, în mine şi oriunde! Pârghie în toate, se pare a fi memoria, ţinerea de minte, cum spune românul, sufletul, şi de firea-ţi-de-a-fi-în-lume. Apoi, lăcomia! M-am tot întrebat în ce constă confortul mental şi sufletesc al celor ce au şi încă vor să aibă? Nu are importanţă de unde ia! Răspunsul? Unul de factură patologică! Din păcate, pentru astfel de tipologii, oameni sau popoare, încă nu există un diagnostic, şi cu atât mai mult, spitale. Trebuie ştiut că atunci când uiţi definitiv că faci parte din rândul celor mulţi, al lumii, în genere, şi mai ales când nu vrei să vezi că ei rabdă îngenuncheaţi în adâncul inimii, însăşi mişcarea (forţa centrifugă există în sine), te aruncă dincolo de lumea în veşnică schimbare. Iar de aici, papucii! (o expresie nu tocmai academică!). Însă una e să pleci, pentru că în firesc e şi plecarea, şi alta este aruncarea din vremuri, din istorie. S-a întâmplat veşnic omului care, contextual, a uitat că este om. S-a întâmplat mereu partidelor şi oricui ce nu au trecut dincolo de gândirea egoistă şi de instinctul găştilor de cartier. Când limitele bunului simţ au dispărut definitiv din istorie, dezastrul! Interesul fără limite, a ajuns, în ultimă instanţă, la finanţarea propriei dispariţii! Amintesc doar dezastru din vremurile de război, amintesc deportările din Siberia, lagărele de acolo apoi cuptoarele de la Auschwitz, ani la rând fumegând şi iar fumegând etc… Se ştie!
Fie şi numai prin analogie, sunt multe de spus! Adaug doar expresia: ,,Somnul naţiunilor naşte monştrii!” Certitudine! Nu-ţi trebuie studii la Sorbona pentru a vedea aşa ceva, însă nici nu e la îndemâna oricui. Ei, monştrii, au, din păcate, chip de om şi cu greu se disting din mulţimi mai ales când propovăduiesc raiul pe pământ. Chestiune doar de nuanţă între omul drac gol şi omul Om! Mare mi-a fost uimirea să văd, în anii aceştia, în lume şi în jurul meu, din cei care au crezut că până şi batjocorirea în masă a fost spre folosul şi binele întregului popor. Adică spre binele omului ce trebuie mai întâi batjocorit ca numai după aceea să poată fi şi el om! Te închini!!!! Revin şi adaug: ,,Somnul naţiunilor naşte monştrii”, prostia le dă valoare şi, evident, inconştient, îi pune în mişcare. Abia în acel moment, deazastrul! Viaţa, doar ardere într-o veşnică reformare! În realitate, da, ardere în batjocoră şi amânare! Amânare şi iar amânare! Amânare chiar până dincolo de moarte câtă vreme, din câte se pare, şi bătrâneţile ne-au fost amanetate! Dacă mi s-ar fi dus şi ultimul gram de minte, m-aş consola prosteşte cu zicala: ,,sapi groapa altuia, nu este exclus să cazi tu primul în ea. Altfel spus, finanţînd răul, îţi finanţezi dispariţia. Oricine ai fi! Nu pot s-o fac şi sper să ne vină, tuturor, înapoi, minţile la cap!
Comments
Post a Comment