Ajuns la o vârstă venerabilă, fostul cancelar al Germaniei, Helmut Kohl, are frisoane de sinceritate. Se autoflatează mărturisindu-ne că a acţionat ca un dictator atunci când a obţinut introducerea monedei europene comune. Crezul era simplu, fiindcă “Statele cu o monedă comună n-ar fi iniţiat niciodată un război unele împotriva altora. O monedă comună este mai mult decât o monedă cu care plăteşti”. Prin urmare, frica de un nou răzbel l-a îndemnat să acţioneze ca atare şi să lege, artificial, printr-o simplă monedă, statele Europei. În viziunea reunificatorului germanilor, “democraţia reprezentativă poate avea succes numai dacă cineva se ridică şi spune: aşa stau lucrurile”. Dar nici în democraţia cealaltă lucrurile nu stăteau altcumva. Aşadar, în orice regim, trebuie să se scoale unul şi să bată cu pumnul în masă, stabilind direcţia.
Restul se porneşte de la sine, căci “există o serie întreagă de persoane din partidul tău care spun: dacă el cade, cădem şi noi”. Ce simplu apare totul acum. Care principii, care conştiinţe ? vax albina ! Spiritul de gaşcă şi spaima de a-şi pierde privilegiile şi funcţiile, ori, mai rău, libertatea, iată motorul adevărat al politicii. De aici şi de aiurea, de ieri, de azi şi dintotdeauna. Pe asta se bazează forţa oricărui dictator, pe complicitatea interesată a camarilei. Iar “dictatorul” Kohl cunoştea bine această slăbiciune a conaţionalilor săi, că doar ei îl proptiseră şi pe Hitler cândva. Da, întrucât şi pe vremea Führerului s-au îngrămădit destui să gândească la fel, “dacă el cade, cădem şi noi”… Şi era să se prăbuşească o planetă întreagă din cauza laşităţii şi stricăciunii morale ale altor activişti de partid…
(Apropo, nu acelaşi spirit de gaşcă militaro-ideologică l-a determinat, de pildă, pe Hitler să-şi doneze partidului, prin testament, “posesiunile personale” ? În semn de recunoştinţă, desigur, de vreme ce formaţiunea nazistă îi girase nebunia, susţinându-l necondiţionat în aventura ce a îndoliat un mapamond întreg. Iar dacă partidul nu mai e, scria sceleratul înaintea sinuciderii, averea va fi lăsată statului, iar dacă nici acesta nu mai există, orice decizie devine de prisos. Scurt şi concis, precizie germană ! Prin urmare, ierarhia lui Adolf este clară şi fermă - partid, stat …-, specifică unui dictator. Ţara, poporul sunt noţiuni care îi scapă, lipsite de semnificaţie. Mijloace în atingerea scopurilor megalomanice.)
Dezvăluirea aşază în altă lumină definiţia dictatorului, o umanizează orişicât. O scoate dintr-un înţeles care trimite la execuţii sângeroase şi la maldăre de de cranii păstrate la vedere, întru înfricoşarea celorlalţi. Mai an, românii se înghesuiau furioşi în faţa gardului Cotrocenilor şi aruncau într-acolo un cuvânt de ocară: “tiranul”. Insul strigat s-a cofleşit ca niciodată şi n-a cutezat să înfrunte mulţimea. Păi, ar fi trebuit să i se pună de-a curmezişul şi să recunoască, asemenea neamţului, că a fost dictator în momentele de cumpănă. Chiar astfel, deoarece el s-a ridicat şi a hotărât, la ucaz străin, ciopârţirea lefurilor şi a pensiilor. Iar turma de boci şi roberte l-a urmat orbeşte, fiecare gândind pragmatic că dacă Băsezeu cade, cădem şi noi. Principiul dominoului i-a mânat să-şi susţină conducătorul cu apucături satrapice, nu vreo credinţă ideologică. Uitaţi-vă la mulţi dintre ei astăzi, destui s-au dezis de “dictator” şi-l înjură “jmechereşte” pe la spate. Într-adevăr, în ceasul decisiv al istoriei, liderul politic de la putere n-are loc de întors, e nevoit să-şi asume riscul de a deveni impopular. Îi este, însă, la îndemână, mai ales că slugile din jur îl încurajează şi-l susţin vasal. Altfel, ciurda de argaţi şi-ar pierde rangul. De aceea mi s-a părut caraghioasă râvna cu care lehăii ăştia s-au căznit luni de-a rândul să ne convingă doct că şeful lor nu e… tiran. Bieţi măscărici la curtea stăpânului…
Într-un excelent articol din “Times” se scrie pe şleau despre tragicul experiment derulat de FMI în “anexa bananieră numită România”. De ce a fost aleasă ţara noastră pentru acest “experiment pe cât de dramatic pe atât de dezgustător” ? Simplu şi lesne de explicat: “stat slab, în disoluţie economică aproape completă şi în disoluţie politică în curs, clasă politică gata să facă orice, în faţa oricărei comenzi externe, dacă este lăsată în continuare să fure”. Asemenea lui Kohl, iată, Fondul dictator plesneşte cu pumnul în creştet statele debile şi asuprite de “capitalul privat transnaţional vest-european”. Tiranul de afară are complicitatea ălora din interior, cărora noul stăpân le îngăduie hoţia de partid. Aici se schimbă niţel principiul dominoului, se răstoarnă. Firesc, deoarece, căzând “complicii”, cade şi acordul şi se scufundă şandramaua. Ehe, ce dreptate avea un ţăran întâlnit de mine în tinereţe, şi nici măcar n-avea habar de FMI. Cică “stăpânu’ al dracu’ învaţă slugile hoaţe”. Din păcate, ţăranii s-au dus, dar ne-am pricopsit cu droaia de ciocoi ai globalizării.
Din noua perspectivă venită dinspre Berlin, statura preşedintelui Ceauşescu ar trebui reabilitată, repusă în adevărul ei istoric. Să nu uităm, totuşi, că prin 1974, extravagantul Salvador Dali îi transmitea secretarului general al PCR o telegramă cu următorul mesaj: “Apreciez profund actul dumneavoastră istoric de instituire a sceptrului prezidenţial”. S-o fi vrut ironic neastâmpăratul pictor ? Au trecut două deceni şi ceva, şi clişeele obositoare şi mincinoase nu-şi mai au locul în spaţiul dezbaterii publice. “Fiul cel mai iubit al poporului” de altădată a fost şi el o piesă în uriaşul puzzle comunist, nimic altceva. “Dictatorul” din Scorniceşti s-a văzut obligat să acţioneze ca atare în conjunctura geo-politică a timpului său. La tablou-i sacralizat de ţuţerii epocii se închina o ţară şi cum să nu te ridici şi să porunceşti voievodal : “Aşa stau lucrurile !” Cum ? judecaţi şi voi ! O mână o spăla pe cealaltă, în strădania, devenită politică oficială, de a rezista împreună alături de “geniul din Carpaţi”. După execuţia îmbrăcată parşiv în haine juridice, servitorii roşii s-au repliat rapid şi s-au încolonat în dosul urmaşului la tron. Spirala istoriei e de neoprit, iar de cade ea, cădem cu toţii. Luaţi aminte, dară !
Restul se porneşte de la sine, căci “există o serie întreagă de persoane din partidul tău care spun: dacă el cade, cădem şi noi”. Ce simplu apare totul acum. Care principii, care conştiinţe ? vax albina ! Spiritul de gaşcă şi spaima de a-şi pierde privilegiile şi funcţiile, ori, mai rău, libertatea, iată motorul adevărat al politicii. De aici şi de aiurea, de ieri, de azi şi dintotdeauna. Pe asta se bazează forţa oricărui dictator, pe complicitatea interesată a camarilei. Iar “dictatorul” Kohl cunoştea bine această slăbiciune a conaţionalilor săi, că doar ei îl proptiseră şi pe Hitler cândva. Da, întrucât şi pe vremea Führerului s-au îngrămădit destui să gândească la fel, “dacă el cade, cădem şi noi”… Şi era să se prăbuşească o planetă întreagă din cauza laşităţii şi stricăciunii morale ale altor activişti de partid…
(Apropo, nu acelaşi spirit de gaşcă militaro-ideologică l-a determinat, de pildă, pe Hitler să-şi doneze partidului, prin testament, “posesiunile personale” ? În semn de recunoştinţă, desigur, de vreme ce formaţiunea nazistă îi girase nebunia, susţinându-l necondiţionat în aventura ce a îndoliat un mapamond întreg. Iar dacă partidul nu mai e, scria sceleratul înaintea sinuciderii, averea va fi lăsată statului, iar dacă nici acesta nu mai există, orice decizie devine de prisos. Scurt şi concis, precizie germană ! Prin urmare, ierarhia lui Adolf este clară şi fermă - partid, stat …-, specifică unui dictator. Ţara, poporul sunt noţiuni care îi scapă, lipsite de semnificaţie. Mijloace în atingerea scopurilor megalomanice.)
Dezvăluirea aşază în altă lumină definiţia dictatorului, o umanizează orişicât. O scoate dintr-un înţeles care trimite la execuţii sângeroase şi la maldăre de de cranii păstrate la vedere, întru înfricoşarea celorlalţi. Mai an, românii se înghesuiau furioşi în faţa gardului Cotrocenilor şi aruncau într-acolo un cuvânt de ocară: “tiranul”. Insul strigat s-a cofleşit ca niciodată şi n-a cutezat să înfrunte mulţimea. Păi, ar fi trebuit să i se pună de-a curmezişul şi să recunoască, asemenea neamţului, că a fost dictator în momentele de cumpănă. Chiar astfel, deoarece el s-a ridicat şi a hotărât, la ucaz străin, ciopârţirea lefurilor şi a pensiilor. Iar turma de boci şi roberte l-a urmat orbeşte, fiecare gândind pragmatic că dacă Băsezeu cade, cădem şi noi. Principiul dominoului i-a mânat să-şi susţină conducătorul cu apucături satrapice, nu vreo credinţă ideologică. Uitaţi-vă la mulţi dintre ei astăzi, destui s-au dezis de “dictator” şi-l înjură “jmechereşte” pe la spate. Într-adevăr, în ceasul decisiv al istoriei, liderul politic de la putere n-are loc de întors, e nevoit să-şi asume riscul de a deveni impopular. Îi este, însă, la îndemână, mai ales că slugile din jur îl încurajează şi-l susţin vasal. Altfel, ciurda de argaţi şi-ar pierde rangul. De aceea mi s-a părut caraghioasă râvna cu care lehăii ăştia s-au căznit luni de-a rândul să ne convingă doct că şeful lor nu e… tiran. Bieţi măscărici la curtea stăpânului…
Într-un excelent articol din “Times” se scrie pe şleau despre tragicul experiment derulat de FMI în “anexa bananieră numită România”. De ce a fost aleasă ţara noastră pentru acest “experiment pe cât de dramatic pe atât de dezgustător” ? Simplu şi lesne de explicat: “stat slab, în disoluţie economică aproape completă şi în disoluţie politică în curs, clasă politică gata să facă orice, în faţa oricărei comenzi externe, dacă este lăsată în continuare să fure”. Asemenea lui Kohl, iată, Fondul dictator plesneşte cu pumnul în creştet statele debile şi asuprite de “capitalul privat transnaţional vest-european”. Tiranul de afară are complicitatea ălora din interior, cărora noul stăpân le îngăduie hoţia de partid. Aici se schimbă niţel principiul dominoului, se răstoarnă. Firesc, deoarece, căzând “complicii”, cade şi acordul şi se scufundă şandramaua. Ehe, ce dreptate avea un ţăran întâlnit de mine în tinereţe, şi nici măcar n-avea habar de FMI. Cică “stăpânu’ al dracu’ învaţă slugile hoaţe”. Din păcate, ţăranii s-au dus, dar ne-am pricopsit cu droaia de ciocoi ai globalizării.
Din noua perspectivă venită dinspre Berlin, statura preşedintelui Ceauşescu ar trebui reabilitată, repusă în adevărul ei istoric. Să nu uităm, totuşi, că prin 1974, extravagantul Salvador Dali îi transmitea secretarului general al PCR o telegramă cu următorul mesaj: “Apreciez profund actul dumneavoastră istoric de instituire a sceptrului prezidenţial”. S-o fi vrut ironic neastâmpăratul pictor ? Au trecut două deceni şi ceva, şi clişeele obositoare şi mincinoase nu-şi mai au locul în spaţiul dezbaterii publice. “Fiul cel mai iubit al poporului” de altădată a fost şi el o piesă în uriaşul puzzle comunist, nimic altceva. “Dictatorul” din Scorniceşti s-a văzut obligat să acţioneze ca atare în conjunctura geo-politică a timpului său. La tablou-i sacralizat de ţuţerii epocii se închina o ţară şi cum să nu te ridici şi să porunceşti voievodal : “Aşa stau lucrurile !” Cum ? judecaţi şi voi ! O mână o spăla pe cealaltă, în strădania, devenită politică oficială, de a rezista împreună alături de “geniul din Carpaţi”. După execuţia îmbrăcată parşiv în haine juridice, servitorii roşii s-au repliat rapid şi s-au încolonat în dosul urmaşului la tron. Spirala istoriei e de neoprit, iar de cade ea, cădem cu toţii. Luaţi aminte, dară !
Comments
Post a Comment