28 June 2013

Nimiciti in 4 ore?!

Spre amuzamentul celor care cunosc mai aprofundat chestiunile militare, de vreo două luni de zile circulă pe internet un scenariu apocaliptic conform căruia armata română, în cazul unui conflict cu Rusia, ar avea anihilate capacităţile de luptă în 30 de minute, ar fi nimicită în patru ore şi desfiinţată în mai puţin de o zi. Desigur, apar multe contradicţii chiar din acest scurt enunţ, dar aşa este, aşa se vehiculează. Ţinând cont de asta, m-am decis să iau acest scenariu punct cu punct şi să-l analizez, demonstrând că este vorba în cel mai fericit caz de unul SF, unul chiar amuzant, după cum spuneam, dacă nu ar implica şi alte chestiuni ce ţin de unele elemente privind siguranţa noastră naţională.
Într-un articol de-al meu mai vechi, Dreptul istoric, starea de fapt şi bătăliile internetului, vorbeam despre marea bătălie pentru conştiinţele oamenilor, pentru opinia publică, bătălie cruntă şi cumplită ce se desfăşoară pe toate mijloacele media, dintre care un front principal a ajuns să fie chiar mediul online, cel al internetului, în primul rând datorită pătrunderii tot mai adânci în rândul populaţiilor educate cu acces la acest mediu, folosit tot mai mult ca şi sursă primară de informaţie. Iar aici rolul reţelelor de socializare, al forumurilor şi blogurilor devine tot mai important. Cu atât mai mult, acest mediu nu avea cum să scape atenţiei factorilor responsabili de propagandă în rândul populaţiilor ţintă.
Există mai multe tipuri de propagandă, pe care le voi dezvolta cu exemple într-un articol viitor, dar scopul acestui articol este exact acest scenariu care circulă şi este preluat de unii şi de alţii, după reţeta binecunoscută şi folosită, prin intermediul aşa numiţilor “răspândaci”, de fapt agenţi de influenţă folosiţi cu voia sau fără voia lor, cu ştiinţa sau neştiinţa lor. Nu este treaba mea să-i judec pe fiecare care a preluat şi dezvoltat acest scenariu, nici să caut sursa lui, respectiv cine l-a pus în circulaţie.
Si, ca fiu sincer si direct, nici nu mă interesează, deoarece există doar trei mari posibilităţi. Prima, aşa cum apare într-un articol este că ar fi vorba de un scenariu tactic discutat la nivel de SMG (Statul Major General) care le dă acestora frisoane, iar aceşti ziarişti ar fi intrat în posesia acestui scenariu tactic (să fim serioşi, foarte puţin probabil). Iar dacă, prin absurd, acest lucru este real, îi invit pe toţi cei din SMG să se ceară acasă, să se apuce de o altă meserie, deoarece scenariul aşa zis apocaliptic este pur şi simplu fantezie. Voi arăta de ce ceva mai departe. Mai mult, ar trebui acuzaţi cel puţin de neglijenţă în serviciu, dacă nu de ceva mai grav, din moment ce acest scenariu ajunge la presă. Oricum, nu prea cred varianta asta, din motivele ce le voi menţiona mai jos.
A doua posibilitate este că sunt oameni informaţi care vor să atragă atenţia asupra dotării precare a armatei române şi dau în eter un astfel de scenariu pentru a trage un semnal de alarmă şi prin asta să-i facă pe decidenţii politici să ia atitudine şi să aloce banii necesari dotării forţelor armate. Sunt de acord cu necesitatea acestor dotări, aş aprecia un astfel de demers, dacă nu ar fi atât de catastrofic şi absurd. Iar cei ce doresc dotarea armatei române şi transmiterea unui mesaj sunt sigur că ar fi ales altă cale, deoarece sunt convins că ei prin demersul lor doresc să facă bine, nu rău. Ori, prin acest scenariu, se face mai mult rău decât bine. La fel ca şi generalul Antonescu când i-a transmis regelui Carol al II-lea celebrul său raport,Citiţi şi cutremuraţi-vă!, nu a făcut-o prin presă, deoarece astfel ar fi luat la cunoştinţă slăbiciunile armatei noastre inclusiv duşmanii ei, practic încurajându-i într-o atitudine agresivă, deoarece nu aveam cu ce să le facem faţă.
Mergând mai departe, putem spune că acest raport încurajează Rusia la o atitudine dură faţă de România, din moment ce ne-ar bate în 30 de minute, patru ore sau mai puţin de o zi. Ori, cineva care doreşte întărirea capacităţi de luptă a ţării nu alege această cale, mai ales că ar avea o influenţă defetistă nu numai asupra forţelor armate, ci şi asupra populaţiei. Ori, difuzată prin mijloacele mass media şi prin internet, ne dăm seama că ţinta primordială a acestei dezinformări, o numesc de pe acum aşa, o constituie populaţia românească, inclusiv cea de la est de Prut. E simplu şi clar, aşa li se demonstrează că România, cea în care îşi pun ei speranţe, cea pe care se bazează, cea cu care ei vor să se unească, va fi bătută în 30 de minute. Populaţia României începe să se teamă, îşi pierde încrederea în forţele armate (aflate în topul încrederii din 1990 încoace), şi va acţiona în consecinţă asupra liderilor politici, cu teamă faţă de rezultatul unei posibile agresiuni din est. Beneficiarul principal?
Aici ajungem la a treia posibilitate, cea mai probabilă: acest scenariu este clocit şi pus în circulaţie de undeva mult mai la est de noi, cu scopurile mai sus menţionate. Să fiu bine înţeles, nu vreau să zic că cei care au pus în circulaţie sau care au răspândit acest scenariu sunt agenţi ai Estului, departe de mine acest gând. Dar pentru a explica, mă văd nevoit să citez nişte replici dintr-un film de duzină din timpul Războiului Rece.
- - Care este cel mai bun agent secret? Întreabă Maestrul.
- - E simplu, răspunde Învăţăcelul, e cel care nu este prins.
- - Răspuns greşit, replică Maestrul, cel mai bun agent secret este cel care nu ştie că este agent secret!
Cred că am spus multe cu asta, sper că mulţi vor înţelege. Brejnev, pe demonstranţii vest germani care protestau şi scuturau gardurile bazelor americane din Germania de Vest strigând Mai bine roşu decât mort! îi numea cu sintagma devenită clasică, aceşti idioţi utili. Am spus şi mai multe despre răspândaci citând aceste lucruri.
Ţinând cont de asta, dacă aş fi parior, jucător la ruletă, sau ce vreţi dumneavoastră, între cele trei posibilităţi, ţinând cont de cele expuse mai sus, eu mi-aş pune banii pe a treia posibilitate. Sau, dacă aş ţine bursa pariurilor, aş miza 5% pentru prima, 10% pentru a doua, şi restul pentru a treia. E părerea mea.
Dar şi acest scenariu este extrem de vulnerabil chiar în descrierea sa, cu atât mai mare îmi este surprinderea când îl văd preluat şi distribuit (chiar dacă uşor modificat) de unii care se semnează dedesubt ca şi ofiţeri (în retragere). Poate în retragere din gradul lor de ofiţeri, din moment ce nu sesizează absurditatea acestui scenariu. Dar răspândacii pot fi fiecare cu motivaţiile lor, trecând peste minima analiză a inteligenţei. Pot fi naivi, interesaţi, plătiţi, avizi şi multe altele, e problema lor, dar m-aş fi aşteptat la o minimă analiză a aberaţiilor cuprinse în acest scenariu.




În fine, dacă nu au făcut-o alţii, o voi face eu. De la bun început, vreau să menţionez că acest scenariu este foarte bine făcut. Targetul este clar, o mostră extraordinară de dezinformare cu ţintă populaţia, nu vorbim de o intoxicare a factorilor militari, care sunt sigur că au prins vulnerabilităţile acestui scenariu. Scopul, l-am exprimat mai sus. Vorbim deja de o dezinformare de genul propagandei gri, voi dezvolta subiectul într-un articol viitor. Propaganda gri se referă la folosirea unor date şi informaţii reale pentru a le deturna ulterior prin introducerea unor scheme spre scopul propus. În acest caz, datele reale de care abundă acest scenariu sunt cele tehnice, care lasă impresia cititorului prin multitudinea şi acurateţea lor, că întreg articolul este real şi documentat beton. Voi copia aici articolul care cred că este sau poate fi cel ce a generat altele pe internet, apoi îl voi discuta şi desfiinţa punct cu punct.

Articol apărut în Ziua News, la 15.06.2012, ora 13.29
Ofiţerii planificării de luptă al MApN au avut în faţă un scenariu tactic catastrofal: un război cu Rusia • În cazul unui astfel de conflict, România ar fi ocupată în mai puţin de o zi • Câteva divizii ruseşti ne-ar putea neutraliza forţa de reacţie în 30 de minute
Săptămâna trecută, ministrul Apărării, Corneliu Dobriţoiu, a tras semnalul de alarmă cu o declaraţie cât se poate de clară. “Armata Româna abia stă în picioare la capitolul dotări”, a spus acesta, dezvăluind situaţia critică în care se află MApN. Declaraţia lui Dobriţoiu vine în contextul în care România este implicată financiar şi uman în războaiele din Afganistan şi Irak, scutul antirachetă sau dronele strategice, aventuri militare de care nu ştim câtă nevoie aveam din moment ce nu ne putem permite să refacem flota de avioane de vânătoare. Mai mult, prin amplasarea unor elemente ale scutului antirachetă la Deveselu, românii au stârnit furia Moscovei, care prin intermediul generalului de armată Nikolai Makarov, şeful Statului Major General al Armatei ruse ne-a anunţat că am devenit ţintă prioritară a rachetelor nucleare tactice cu rază scurtă de acţiune Iskander. Prin funcţia pe care o deţine, Makarov este şeful serviciului secret al armatei GRU şi al faimoaselor trupe Speţnaz, diviziile speciale de cercetare antrenate pentru eliminarea pericolelor nucleare. Ce i-o fi venit ministrului Dobriţoiu să iasă în presă cu asemnea declaraţii? Orice război este plănuit de creierul armatei, care se numeşte Statul Major General (SMG). Recent ZIUAnews a intrat în posesia unui scenariu tactic discutat la nivel de SMG al armatei române, care ne dă frisoane. Documentul prezintă situaţia reală a României în condiţiile crizei mondiale, când sunt pe punctul de a fi reactivate războaiele locale, ca paravan al reîmpărţirii sferelor de influenţă. Ofiţerii de la planificarea de luptă (Departamentul pentru Politica de Apărare şi Planificare) au trebuit să-şi imagineze cât ar putea să reziste ţara noastră în faţa unui atac al Rusiei. Concluzia este şocantă: în caz de război, cu dotările actuale, România poate fi ocupată în numai câteva ore. Capacitatea de luptă a forţelor armate române ar fi neutralizată în numai 30 de minute.
Scenariul discutat la Marele Stat Major arată în felul următor. Misiunea principală a Grupării aero-navale ruse constă în executarea unei operaţiuni de desant maritim şi aerian, în vederea ocupării regiunii Dobrogea şi controlul punctelor de trecere de la Giurgeni-Vadu Oii şi Feteşti-Cernavodă. Debarcarea se va face în două raioane pe litoral, iar paraşutarea în trei zone, fiecare acţiune desfăşurată la nivel “batalion”, pe fluviul Dunărea. Direcţia principală de ofensivă a forţelor ruse este Constanţa-Feteşti.
Divizia maritimă D.30M va fi întărită cu Divizia 7 operaţiuni speciale (alcătuită din 1 Reg.Pst – regiment paraşutişti, 1 R.Aeropurtat, 1 R.Art-Artilerie, etc ), Bg. 18 I (brigada infanterie), Bg. 22 Mc (mecanizată) şi R. 708 Av. Transport (compus din avioane IL-76 şi dispuse pe aerodromul Taganrog, pe malul Mării Azov).
Misiunea imediat următoare a trupelor de uscat ruseşti este atingerea aliniamentului delimitat de confluenţa râului Argeş cu fluviul Dunărea, cursul în amonte al râului Dâmboviţa. Ocuparea localităţilor Cernica şi Corbeanca, DN-1 până la Ploieşti, SubCarpaţii de curbură până la localitatea Odobeşti şi atingerea râului Siret, la vărsarea în Dunăre. Statul Major General al ruşilor a stabit ca direcţie principală de ofensivă linia Feteşti-Bucureşti. Direcţia secundară va fi Feteşti-Focşani-Nămoloasa.
Forţele de atac ruseşti
Coloana vertebrala a Grupării aero-navale ruse (D. 30 M) este Brigada Maritmă 11 M alcătuită din cinci nave de luptă mari: un crucişător purtător de rachete din clasa Slava (12.500 t), două distrugătoare din clasa Kara (9.900 t) şi două fregate din clasa Krivak (3.420t). Slava dispune de 16 lansatoare de rachete supersonice navă-navă, navă-litoral de tip P-500 Bazalt, o mini-rachetă de croazieră, care zboară cu 2.5 Mach şi loveşte ţinta din zbor orizontal. Rachetele sunt capabile să poarte încărcături nucleare, muniţie termobarică şi submuniţii inteligente. Umbrela sau asigurarea aviaţiei de sprijin a grupării navale ruse, care operează în Dobrogea, împotriva avioanelor de interceptare româneşti, este asigurată de crucişătorul din clasa Slava, înarmat cu opt lansatoare de rachete S-300 M-1 (bătaie 90 km, altitudine maximă 25.000 m). Apărarea antiaeriană (AA) propriu-zisă a grupării navale ruse este realizată prin 80 rachete cu raza medie de acţiune (bătaie = 40 km) de tip SA-N-3B. Apărarea nemijlocită a fiecărei nave din gruparea navală rusă este realizată de câte 40 de bucăţi rachete AA cu rază scurtă de acţiune de tip SA-8 Gecko/OSA şi până la şase sisteme AA Kashtan (2 x AK-630/ tun 6 rotativ ţevi cal. 30 mm şi 16 lansatoare SA-18 ). Fiecare sistem dispune de două tunuri rotative GSh-30k cu şase tevi, cal. 30 mm şi două containere-lansatoare de rachete AA cu rază foarte scurtă de acţiune de tip 9M311.
Forţele navale şi infanteria marină
Divizia 30 M mai are în organizare Brigada 41 M, vârful său de lance fiind batalionul marin B. 166 M. Acesta este compus din purtătoare mici de rachete, corvete din clasa Tarantul şi din clasa Bora. Corveta Bora, cea mai modernă navă din clasa sa, are o viteză maximă de 102 km/h şi este înarmată cu lansatoare de rachete navă-navă, navă-litoral P-270 Moskit/SS-N-22 (bătaie 120 km) este apărată de 20 de rachete SA-8 Gecko/OSA şi de sistemele de tip Kashtan. Gruparea navală rusă subordonează şi Brigada Amfibie 197 M alcătuită din şapte nave de desant care transportă Bg. Infanterie marină, întărită cu încă un batalion de infanterie marină. Ca si Bg. IM, cele 2 Bg. Infanterie si Mecanizată sunt înzestrate cu câte un batalion de artilerie cu 45 autotunuri tip 2S31Vena şi 2S23 Nona (cal. 120 mm, bătaie 13 km, care perforează blindaje de până la 65 cm).
Sprijinul aerian
Gruparea navală rusă este protejată aerian în luptă de Regimentul 3 Aviaţie vânătoare-bombardament cu 30 de aeronave Su-27, de pe aerodromul Krymskaya (malul Mării Negre ), Reg. 960 Av. (31 buc. Su-25 şi MiG-29) de pe aerodromul Primorsko-Akhtarsk, (Marea Azov), Escadrila 43 Av.Bombardament (14 buc. SU-24, şi 4 SU-34) de pe aerodromul Eisk (Marea Azov) şi Reg. 55 elicoptere (20 buc. Mi-24, 18 buc. Mi-8 ), R. 25 El. anti-tanc cu 36 aeronave Mi-24 , R. 325 El. transport cu 18buc. Mi-26, 20 buc. Mi-8.
Forţa de apărare a României
Marina militară a forţelor române se bazează pe Flotila 56 Maritimă care dispune doar de o fregată operaţională (Mărăşesti) înarmată cu lansatoare de rachete P-21 Termit/SS-N-2 Styx (bătaie 80 km), patru tunuri AK-726 cal. 76 mm şi 4 x AK-630 cal. 30 mm, celelalte două fregate tip 22 „Regele Ferdinand” şi „Regina Maria”, fiind patrulă în baza navală Constanţa. Divizionul de corvete (F-188 Zborul, F-189 Pescăruşul, F-190 Lăstunul) este şi el înarmat cu rachete 4xP-21. Un divizion cu trei vedete purtătoare de rachete din clasa Osa este şi el înarmat cu rachete Termit (F-202 Smeul, F-204 Vijelia, F-209 Vulcanul). Restul navelor (corvete, vânători de submarine, puitoare de mine, monitoare fluviale) nu sunt capabile să opună rezistenţă grupării navale ruse.
Aviaţie militară şi apărare antiaeriană
România poate interveni aerian cu Flotila 86 de la Feteşti (24 buc. Mig-21 Lancer) şi Escadrila 863 (10 buc. IAR-330 L) de la M. Kogălniceanu. Mai pot fi ridicate de la sol opt aparate IAR-99 Șoim şi şase IAR-99 nemodernizate de la şcoala de aviaţie de la Bobocu, Escadrilele 951 Av. Formată din 12 buc. MiG-21 Lancer, E. 904 eliccoptere şi E. 905 El. (20 buc. IAR-330) de pe aerodromul Bacău. Funcţionale, dar în afara razei de acţiune mai sunt Flotila 71 de la Câmpia Turzii (compusă din Esc. 711, 712 Av./ Mig-21 Lancer şi Esc. 713, 714 El./IAR-330). Brigada. 1 Apărare Antiaeriană este înzestrată cu două baterii tip S-75 Volhov/6-8 instalaţii operationale şi o brigadă MIM-23 Hawk/opt instalaţii nemodernizate şi parţial operaţionale care apără Bucureştiul. Despre flotila de aeronave MIG Lancer se ştie că este învechită, cu resursa de zbor epuizată.
Forţele terestre
Apărarea terestră a litoralului românesc revine Brigăzii 9 Mecanizată din subordinea Diviziei 2 Infanterie şi a Brig. 307 I.Mec. de la Babadag. Dispunerea Bg. 9 Mec. este următoarea: Brig. 912 tancuri la Murfatlar, B. 341 Inf. la Topraisar, B. 911 Inf. la Medgidia, B. 345 Art. la Medgidia. Podurile peste Dunăre sunt aparate de Brig.1 Jandarmi dispusă la Feteşti şi Cernavodă. Divizia 2 Inf. mai are ca unităţi subordonate: B. 528 Mc. de la Brăila, Bg. 282 Mec. compusă din Bat. 280 Mc. Focşani, B. 84 Tc. şi B. 300 Mc. de la Galaţi, Bg. 8 Larom. Bg. 8 este compusă din B.81 APR de la Focşani, B. 83 APR de la Bârlad, B. 96 APR de la Ploieşti.
Forţa de reacţie militară românească, neutralizată în 30 de minute
Prima lovitură aeriană a ruşilor urmăreşte obţinerea supremaţiei şi destructurarea conducerii trupelor române ce acţionează în teatrul de luptă. Cele dintâi ţinte vor fi reţeaua de radare ale forţelor aeriene şi navale româneşti din Dobrogea, precum şi Bat.1 Rachete AA de la Medgidia. Urmează aerodromurile M. Kogălniceanu şi Feteşti, punctele de comandă şi de dirijare ale aviaţiei în luptă, fregata Mărăşesti, corvetele Zborul, Pescăruşul, Lăstunul şi vedetele Smeul, Vijelia, Vulcanul. Atacul aerian va viza şi Bg. 9 Mec, blindatele şi forţa vie a Bat. 912 Tc, B. 341 I, B. 911 I, B. 345 Art, B. 307 I.M. Aviaţia ruşilor va acţiona pe trei grupuri cu destinaţie tactică (formaţii de avioane având de lovit obiective de aceeaşi categorie). Trei subgrupuri a câte trei patrule de avioane, de la înălţimi de 8-10.000 m, vor lovi cu racheta subsonică Kh-35 E/Uran. Grupurile cu destinaţie tactică beneficiază de asigurare de luptă.
Neutralizarea batalioanelor româneşti de tancuri, artilerie sau a celor mecanizate (care dispun de 45 tancuri T-85M sau de 45 MLI & TAB sau APR-Larom) încartiruite în remizele nerezistente la lovituri aeriene ale garnizoanelor, este asigurată de lovituri cu una-două rachete purtând muniţie tip SADARM. Forţele române nu dispun de rachete anti-navă Harpoon, Exocet, nici de submarine funcţionale. Submarinul Delfin zace inutilizabil din anul 2000 şi nu mai poate fi reparat. Practic, în primele 30 de minute de la declanşarea atacului, forţele aeriene, marina militară şi cele două divizii de infanterie româneşti îşi pierd capacitatea de luptă. Aviaţia rusă execută nestingherită vânătoarea de obiective, până când niciun tanc sau MLI nu vor mai fi întregi. Restul este pur şi simplu o defilare a forţelor inamice (cu o durată de 4-6 ore de la începerea ostilităţilor) până la Bucureşti.
În paralel cu neutralizarea firavei capacităţi de apărare a românilor, are loc şi eliminarea fizică a „elitei” societăţii. Cum investiţiile celor mai importanţi oameni de afaceri şi politicieni sunt în domeniul imobiliar, aceştia vor fi trecuţi la categoria pagube coletarale ale bombardamentelor.
Muniţia termobarică, cea mai eficientă în zonele urbane
Muniţia termobarică este încărcată cu o combinaţie de comustibil lichid şi pudră din nanoparticule de tetranit. Odată ajuns în apropierea ţintei, proiectilul care conţine muniţia, produce o mică explozie care vaporizează amestecul sub forma unui nor inflamabil. Aerosolul astfel creat ia contact cu oxigenul din atmosfera şi detonează, creând o formidabilă undă de şoc, urmată de combustie intensă. Muniţia termobarică este considerată ca fiind mijlocul de luptă cel mai eficient, în zone urbane, ea fiind experimentată de trupele ruse în timpul asediului oraşului Groznîi din Cecenia.
Racheta subsonică Kh-35 E/Uran
Kh-35 E/Uran parte din categoria Standoff şi are bătaia de 130 km. Se mai folosesc versiunile: antiradar supersonică Kh-31PM/ARM (anti-radiation missile) lansată de la distanţe sub 110 km, care se dirijează automat după emisia radarului ţintă (propulsia fiind realizată de un ramjet ca motor de marş) şi rachetata subsonică Kh-59 cu bătaia de 115-200 km. În faza iniţială, ghidarea Kh-59 este inerţială, până la 10 km de ţintă când sistemul de ghidare TV/IR intră în funcţiune. Manevrarea ei din acest moment, până la impactul cu ţinta, este executată de un operator aflat la bordul avionului SU-24.
Rachetele de Deveselu sunt inutile
Chiar dacă forţele române ar dispune la Deveselu de rachete antibalistice SM-3, ele n-ar folosi la nimic. Carcasa de protecţie a ogivei electrono-optice se detaşează la 80.000 m şi de la această înălţime, racheta devine operaţională. Sub această înălţime, RIM-161 Standard Missile (SM-3) nu poate intercepta nimic, aşa că România şi nu SUA va avea obligaţia să dispună de mijloace de apărare a bateriilor antirachetă împotriva rachetelor de croazieră şi a avioanelor înzestrate cu bombe şi rachete aer-sol.

Analiză pe caz

Pentru orice analist cât de cât pregătit, se vede din start că articolul face din genul propagandei gri. Adică porneşte de la declaraţia ministrului apărării, cu care suntem de acord, dar apoi o ia razna, în sensul că bagă în aceeaşi oală Irakul, Afghanistanul, scutul antirachetă şi dronele numindu-le toate generic aventuri militare. Adică, stăm prost cu dotările, ce ne mai trebuie toate acestea de mai sus. Despre dotări, toţi suntem de acord, avem nevoie de dotări superioare, chestiunea cea mai pregnantă fiind la nivelul aviaţiei de luptă. Dar misiunea noastră în Irak s-a încheiat, iar implicarea în Afghanistan am discutat-o într-un alt articolCe căutăm în Afghanistan? inserarea chestiunii scutului antirachetă în care noi nu prea avem cheltuieli ne indică mai mult comanditarul articolului. Despre drone, ce să mai spunem, vor fi componente de bază ale oricărui conflict viitor, ne place sau nu ne place, suntem sau nu de acord. Să nu investeşti în drone la ora actuală înseamnă să fii inconştient militar. Mai departe se spune despre reacţia generalului Nikolai Makarov, prin care eram anunţaţi că am devenit ţinte prioritare pentru rachetele cu rază medie de acţiune în urma deciziei de a găzdui scutul antirachetă de la Deveselu. O altă tâmpenie, eram ţintă oricum, încă înainte de intrarea noastră în NATO. Pentru cei naivi care încă nu ştiu, coordonatele de lovire a ţintelor unei rachete cu rază medie de acţiune se pot introduce sau schimba în treizeci de minute. Deci, acum nu suntem ţinte, în treizeci de minute suntem ţinte, sau invers. Deci, altă tâmpenie.

Analiza detaliată a scenariului

Mergând pe clasificarea făcută de Mackinder, Rusia este o putere continentală, pe când SUA este o putere maritimă. Lucru corect, aşa se şi comportă fiecare, inclusiv în modul de a duce războiul. Rusia a dus extrem de multe războaie, a executat o multitudine de operaţii, a luptat în condiţii diverse, dar un singur lucru nu a făcut. Nu a făcut, nu face şi nu va face prea curând un lucru: desantul maritim pe ţărm ostil! De ce? Fiindcă nu are cum, nu are cu ce şi nu are experienţa să o facă! La fel, în al doilea război mondial, Germania, puterea continentală supremă, nu a realizat desanturi maritime, iar când a încercat o operaţiune de desant aerian în Creta, deşi a fost un succes, pierderile imense l-au făcut pe Hitler să spună că epoca paraşutiştilor a trecut.
Desigur, vor sări unii să mă contrazică, aducând exemplele din al doilea război mondial cu debarcarea din peninsula Taman din Crimeea din 1942 sau debarcarea de la Poti din războiul cu Georgia din 2008. Fals, aici cazurile sunt diferite. Debarcarea din peninsula Taman s-a făcut într-o zonă apropiată de bazele lor, fiind echivalentă mai mult cu trecerea unui curs de apă, peninsula Kerci fiind apropiată de zonele de debarcare, iar perdeaua de forţe germano-române era destul de subţire şi ocupată cu urmărirea unităţilor sovietice ce mai rezistau în Crimeea. La fel, debarcarea de la Poti a fost cea a unui contingent redus, odată ce direcţiile principale de atac erau deja securizate, respectiv cele dinspre Abhazia şi Osetia de Sud (vezi harta). Cu atât mai mult Rusia nu va încerca vreo debarcare pe un ţărm ostil la distanţă de 400 km de bază (distanţa dintre Sevastopol şi Constanţa).




De ce? Motivul e simplu, există prea multe momente în care forţele navale şi trupele sunt vulnerabile: când flota se apropie de ţărm, când şalupele sau navele de desant parcurg distanţa dintre flotă şi ţărm, când trupele debarcă, când edifică capul de pod etc. Pentru a minimiza sau elimina o parte din aceste riscuri, sunt necesare măsuri suplimentare. O superioritate totală navală pe tot traseul parcurs de flotă şi pe căile de comunicaţii şi o superioritatea aeriană care să includă capul de pod până mult în adâncime. Mai mult, capul de pod va trebui constant aprovizionat cu oameni şi materiale în mai multe valuri, altfel vei avea surpriza să îl vezi dat peste cap şi aruncat în mare. Până nu întăreşti capul de pod suficient ca să începi operaţiuni ofensive în adâncime, eşti vulnerabil si rişti să pierzi totul pe o carte. De aceea desantul maritim este o operaţiune extrem de riscantă şi costisitoare, ruşii ar prefera sa dea un atac terestru, dar pentru asta ar trebui să traverseze Ucraina, lucru problematic la această dată.
Pentru a-mi justifica argumentele, vin cu exemple din istorie, ca de obicei. Puterile maritime, cum ar fi SUA şi Marea Britanie, au executat astfel de operaţiuni de desant maritim în decursul istoriei, dar de fiecare dată au beneficiat de toate aceste atuuri, respectiv superioritate navală şi aeriană, precum şi un număr imens e nave de ransport şi logistică. Gândiţi-vă doar la debarcarea din Normandia din 6 iunie 1944, şi atunci a fost vorba doar de traversarea Canalului Mânecii, larg de câţiva kilometri, nu de o debarcare la 400 de kilometri. Dar şi atunci au apărut surprize neplăcute, e suficient să ne amintim de plaja Omaha. Dar mai e un factor esenţial pe care Rusia nu l-ar putea atinge niciodată în cazul în care ar încerca o debarcare în România: elementul surpriză. Acesta a jucat un rol crucial în majoritatea debarcărilor reuşite, vă reamintesc că germanii, în urma unei strălucite acţiuni de intoxicare, erau convinşi că debarcarea va avea loc în Pas de Calais, distanţa cea mai scurtă. Chiar şi debarcarea de la Inchon, în războiul coreean din 1950, a fost o reuşită a lui MacArthur tocmai prin surprinderea realizată, forţele nord-coreene fiind concentrate în sudul peninsulei pentru a anihila buzunarul rămas în jurul localităţii Pusan.
Revenind la studiul de caz în discuţie, am spus că ruşii nu vor putea realiza surprinderea necesară unei debarcări de succes pe coastele României. În primul rând, fiind într-o alianţă NATO, avem la dispoziţie sistemele americane de avertizare, cea mai complexă reţea de sateliţi de observare existentă în lume. Vă reamintesc că la data de 1 august 1990, americanii au făcut public faptul că invazia Kuweitului de către Irakul lui Saddam Hussein este inevitabilă, doar pe baza observaţiilor din satelit asupra concentrărilor de trupe irakiene la graniţă. În mod sigur, Kuweitul a fost avertizat mai devreme. Dar să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să ne închipuim că americanii dorm sau că s-au înţeles cu ruşii să ne lase atacaţi. Chiar şi aşa, surprinderea este aproape imposibilă şi voi explica de ce.

Componenta aeriană

România beneficiază de un sistem radar deosebit de performant la ora actuală, unul dintre capitolele în care chiar stăm bine din punct de vedere militar, cel al radarelor de detecţie şi avertizare timpurie (early warning) a vreunei posibile ameninţări, mă refer aici la sistemul FPS-117, Gap Filler sau Raytheon. Toate împreună fac parte din sistemul de război radioelectronic românesc AZUR, sistem integrat deosebit de performant. Este normal şi logic, odată ce am fost surprinşi şi descoperiţi în timpul evenimentelor din decembrie 1989, când apăreau ţinte false cu duiumul pe cer, să ne axăm pe astfel de sisteme, şi este unul dintre puţinele capitole din dotarea noastră militară în care putem spune că suntem OK (vezi pentru amănunte tehniceInteligenţa românească: războiul atipic). De aici, sunt sceptic asupra posibilităţii realizării surprinderii de către forţele armate ale Rusiei. Dar să presupunem, totuşi, de dragul scenariului, că aceasta s-ar putea produce, operatorii radar români dorm sau protestează în piaţă. Realizaţi încă ce pe acum că sunt enorm de multe probabilităţi care exclud un astfel de scenariu, reducându-i şansa de reuşită extrem de mult.
Dar mergem mai departe, trecem şi peste asta, deşi mi se pare greu de crezut, mai ales cum spune scenariul propus. Aviaţia rusă decolează de la bazele menţionate şi atacă la sol trupele române, deşi prin sistemele radar menţionate sunt detectate imediat ce decolează de la bazele lor situate la sute de kilometri de obiectivele desemnate. Mă rog, am zis că trecem peste asta. La fel, într-un scenariu derivat din cel iniţial, se zice că navele ruseşti se grupează în larg şi pornesc spre coastele României. Din nou absurd, vor fi detectate imediat ce ies în larg. Dar trecem şi peste asta (peste câte am trecut până acum?) şi presupunem că am ajuns cu ruşii în preajma coastelor României gata de debarcare.
Personal mă îndoiesc de capacitatea aviaţiei ruse de a dobândi supremaţia aeriană şi iată de ce. Ni se vorbeşte în acest scenariu despre protecţia forţei navale realizate de “Gruparea navală rusă este protejată aerian în luptă de Regimentul 3 Aviaţie vânătoare-bombardament cu 30 de aeronave Su-27, de pe aerodromul Krymskaya (malul Mării Negre)” uitând să precizeze faptul că acest aerodom este aflat la circa 800 de kilometri de Constanţa, apoi “Reg. 960 Av. (31 buc. Su-25 şi MiG-29) de pe aerodromul Primorsko-Akhtarsk, (Marea Azov)” şi el aflat cam la aceeaşi distanţă, apoi “Escadrila 43 Av.Bombardament (14 buc. SU-24, şi 4 SU-34) de pe aerodromul Eisk (Marea Azov)” aflată la vreo 850 de kilometri distanţă. Mergând mai departe, aflăm că ruşii vor fi protejaţi şi de “Reg. 55 elicoptere (20 buc. Mi-24, 18 buc. Mi-8 ), R. 25 El. anti-tanc cu 36 aeronave Mi-24 , R. 325 El. transport cu 18buc. Mi-26, 20 buc. Mi-8”, nu ni se mai spune baza de unde vin aceste elicoptere. Deci aceste aparate vor asigura supremaţia aeriană pentru reuşita desantului rus pe coasta românească a Mării Negre? Păi, oameni buni, cine a pritocit acest scenariu trebuie trimis urgent la casa de nebuni!
Este suficient să ne uităm pe datele tehnice ale avioanelor ruseşti de care se face atât de mare caz. Suhoi-25 are raza maximă de acţiune armat pentru luptă între 650 şi 900 de kilometri, Mig-29 maxim 1400 de kilometri, dar fără a fi încărcat la maxim. Dacă poate cineva dintre aceşti experţi care au preluat articolul să-mi explice cum este posibil ca aviaţia rusă să obţină şi să menţină supremaţia aeriană atunci când sunt la limita razei de acţiune, eu îl declar general peste noapte. Vestea proastă este că aceste aeronave ruseşti nu pot fi alimentate din aer, deci prezenţa lor pe câmpul de luptă este extraordinar de limitată. Practic, aceste avioane care ar trebui să asigure supremaţia aeriană a ruşilor pe câmpul e luptă se află tot timpul cât vor putea fi prezente aici la capătul lanţului logistic al aprovizionării cu combustibil, fiind tot timpul în pericol de a cădea din aer deoarece li se va termina benzina. Veştile proaste pentru aviaţia rusă abia încep, deoarece consumul de combustibil este dat pentru o croazieră lină, fără peripeţii. În cazul în care sunt implicate în lupte aeriene, consumul de combustibil creşte exponenţial, mai ales în urma folosirii postcombustiei pentru a scăpa dintr-o situaţie de luptă. Iar aici apărătorii sunt net avantajaţi, cu bazele apropiate şi cu posibilitatea observării şi interceptării atacatorilor care au un drum lung de străbătut, sunt la limita combustibilului şi nu au cum să stea pe câmpul de luptă prea mult, deoarece trebuie să se întoarcă 800 de kilometri pentru alimentare şi reînarmare. Atunci, dacă aţi fi un observator imparţial, pe cine aţi paria?
Revenind la capacitatea aviaţiei ruse de a proteja aerian flota rusă, de a dobândi supremaţia aeriană nu numai pe zona maritimă, ci chiar mai departe, în capul de pod şi dincolo de el, vă amintesc faptul că în 2008, în Georgia, în cinci zile de război, Rusia a pierdut patru avioane de luptă în faţa unei ţări care nu avea aviaţie militară! Iar această aviaţie rusească, la capătul unui zbor de 800 de kilometri, va ajunge să lupte cu aviaţia română, proaspătă, abia decolată de pe aerodromurile din apropiere, cu rezervoarele pline de combustibil, în timp ce piloţii ruşi îşi măsoară nivelul rămas în rezervor. Iar aceşti piloţi ruşi nu trebuie numai să câştige supremaţia aeriană, ci şi să o menţină, în acelaşi timp în care ei nu ştiu cât se vor putea menţine ei înşişi în aer, cât le va permite combustibilul rămas. Ei bine, vor pleca să se realimenteze şi să se reînarmeze. Dar cât vor fi plecaţi, cine va asigura protecţia aeriană a flotei ruse şi a capului de pod? Păi să vedem şi să calculăm. Adunând toate avioanele de toate categoriile enumerate de specialiştii în sceanarii, obţinem la grămadă 79 de avioane de luptă amestecate (Su-25, Su-27 şi Mig-29). Ori, acestea vor trebui să asigure cu schimbul protecţia aeriană a flotei de desant şi a zonelor de debarcare. Aflate la capătul lanţului logistic şi la limita razei lor de acţiune, vor trebui să o facă, altfel acţiunea militară rusă nu ar putea reuşi. Revenim la un calcul simplu, cât ar putea acoperi într-un interval de o zi aviaţia rusă? Cum trebuie să împartă airlifturile ca să aibă tot timpul suficiente aparate în aer care să le asigure supremaţia aeriană? Cu 79 de avioane? Încă ceva, nu se iau în calcul posibile aparate care se pot defecta, mai mult, este regim de război, unele avioane ar putea fi doborâte fie de aviaţia română, fie de apărarea antiaeriană română, care ar putea fi deosebit de eficientă.
Vorbim mai întâi de aviaţia noastră de luptă. Desigur, ne dorim şi le dorim avioane mult mai performante, deoarece avem piloţii cei mai buni din regiune (a spus-o ambasadorul american), dar chiar fără avioane moderne, doar cu Mig-urile 21 Lancer (modernizate), reuşim să ne descurcăm (încă) la nivel de exerciţii de luptă (vezi Mig21 lancer la Thracian Star). Specialiştii recunosc că Mig21-Lancer poate lupta cu un Mig29 sau un Su25. La nivel de real combat, sunt sigur că am putea împuţina serios aviaţia inamică, mai ales că piloţii ruşi vor fi foarte reticenţi, cu gândul la nivelul combustibilului, în luptele aeriene consumul creşte exponenţial datorită manevrelor bruşte şi folosirii pe scară largă a postcombustiei. Atunci cine mai asigură protecţia aeriană a ruşilor?
Dar staţi, că încă mai e ceva. Se spune aici că ruşii se bazează pe aceste avioane nu numai pe asigurarea protecţiei aeriene, ci şi pe distrugerea aviaţiei noastre, dar şi a nenumăratelor obiective la sol, inclusiv tancurile şi MLI-urile noastre. O sarcină cam complicată pentru cele 79 de avioane, aflate şi aproape de limita razei de acţiune. Hai să facem un calcul simplu al airlifturilor pe care le-ar putea realiza aviaţia rusă. Luăm în calcul datele tehnice care spun că un Mig29, Su25 şi Su27 pot executa două ieşiri pe zi. Dacă le forţezi creşte stressul asupra componentelor şi rezultatul se va vedea imediat sub forma defecţiunilor care rezultă într-un număr mai mare al aparatelor lăsate la sol pentru reparaţii şi înlocuiri ale componentelor. Acest factor nici nu l-am pus în discuţie, defecţiunile în condiţii de luptă putând ajunge până la 10% din avioanele folosite. Deci, într-o zi, ruşii vor beneficia de aportul a 158 de avioane de luptă deasupra Dobrogei, dar care nu vor putea sta mai mult de două ore (cu indulgenţă maximă) în zonă din cauza problemelor cu combustibilul. Până la urmă, pentru a asigura protecţia aeriană 24 de ore pe zi, avioanele ruse vor putea sta deasupra Dobrogei într-un număr mediu de 13 bucăţi odată (158 împărţit la 12 intervale, deoarece un aparat poate sta maxim două ore dacă nu se va prăbuşi după ce îşi va epuiza combustibilul). Deci aceste 13 avioane vor asigura protecţia aeriană, vor combate aviaţia română, se vor feri de armamentul nostru antiaerian şi printre altele vor ataca obiectivele terestre, inclusiv brigăzile noastre de tancuri, pe care le vor distruge complet, până nu va rămâne niciun tanc sau MLI, dacă e să ne luăm după autorul scenariului.
Dar din cele 158, dacă e să luăm în calcul pierderi de 10% defecţiuni, mai rămân 143. În august 2008, în războiul din Georgia, ruşii au pierdut în cinci zile patru avioane de luptă, în faţa unei ţări care nu are avioane de luptă, doar din cauza SAM-urilor portabile. Calculaţi cât ar pierde contra sistemelor Hawk XXI sau altora, precum şi în luptele cu aviatorii români. Atunci cine mai rămâne să protejeze flota rusă şi capul de pod, apoi să şi distrugă toate tancurile şi maşinile blindate de luptă?
Mergem mai departe, în acest scenariu suntem bombardaţi de date tehnice despre rachetele ruseşti, cât sunt ele de grozave şi câte fac şi dreg. Este tipic pentru propaganda gri, ni se dau date reale pentru a forţa o concluzie convenabilă. Ni se spune ce fac aceste muniţii, ce distrug şi cum, dar un singur lucru nu se spune: ce NU fac! Să luăm exemplul muniţiei termobarice, folosită cu succes în Cecenia, după cum spun autorii scenariului. Interesant, de la atâta succes, ruşii au avut acolo sute, după unele estimări mii de morţi, şi nici astăzi nu au încheiat cu rebeliunea cecenă, care mai mult, s-a extins şi în Kabardino-Balkaria şi Daghestan, continuând sub forma unui război de gherilă de joasă intensitate ce aşteaptă prilejul şi ocazia să răbufnească din nou.
Atacul aerian va viza şi Bg. 9 Mec, blindatele şi forţa vie a Bat. 912 Tc, B. 341 I, B. 911 I, B. 345 Art, B. 307 I.M. Aviaţia ruşilor va acţiona pe trei grupuri cu destinaţie tactică (formaţii de avioane având de lovit obiective de aceeaşi categorie). Trei subgrupuri a câte trei patrule de avioane, de la înălţimi de 8-10.000 m, vor lovi cu racheta subsonică Kh-35 E/Uran. Grupurile cu destinaţie tactică beneficiază de asigurare de luptă.
Asta susţin autorii scenariului. Dar să vedem dacă şi cum este sau ar fi posibil. Trei subgrupuri a câte trei patrule de avioane înseamnă desemnarea a 36 de avioane ruseşti de luptă cu acest scop. Aţi văzut mai sus dacă şi cum ar fi posibilă acestă desemnare, dar nu contează. Nu mai contează nici faptul că Su-25 au un plafon de zbor de maxim 7000 de metri, singurele capabile să zboare la altitudini de 8-10000 de metri fiind Mig-29. De ce nu au introdus în ecuaţie bombardierele strategice Tupolev 95 sau 160 nu înţeleg, probabil sunt la capitolul AWACS (există Tu-95 Bear cu aceste capabilităţi în armata rusă).
Ideea de a bombarda obiectivele de la altitudini superioare este bună, astfel aparatele sunt scoase în afara razei de acţiune a apărării antiaeriene. Dar există şi reversul medaliei, bombardamentul de la altitudini superioare va scădea mult precizia loviturilor, chiar şi în cazul muniţiilor inteligente, chiar şi a celor cu submuniţie. Să revin cu exemple, în cazul bombardamentelor NATO în Serbia şi Kosovo în 1999, avioanelor NATO li s-a impus să nu coboare sub 3000 de metri pentru a evita pierderile. Rezultatul a fost o scădere sensibilă a acurateţei bombardamentelor, fiind nevoie de aproape trei luni de campanie aeriană pentru ca sârbii să cedeze. Normal aceste lucruri nu le vom vedea în materialele de propagandă, nu vom vedea rachetele ratând ţinta, dar aceste ratări au existat, toate acestea fiind strânse într-un raport către Congresul american la acea vreme. A fost OK, au aruncat de zeci de ori mai multe bombe decât necesar într-un timp mult mai lung. Dar ruşii în acest scenariu pot face asta? Au timp şi resurse la dispoziţie? Mai devreme arătam cum stau cu aviaţia pentru a-şi proteja trupele, dar să mai vorbim de bombardamente masive, pe scară largă? De către cine, de către cele subgrupuri de câte trei patrule? Dar protecţia de luptă de unde vine? Să fim serioşi!
Prima lovitură aeriană a ruşilor urmăreşte obţinerea supremaţiei şi destructurarea conducerii trupelor române ce acţionează în teatrul de luptă. Cele dintâi ţinte vor fi reţeaua de radare ale forţelor aeriene şi navale româneşti din Dobrogea, precum şi Bat.1 Rachete AA de la Medgidia. Urmează aerodromurile M. Kogălniceanu şi Feteşti, punctele de comandă şi de dirijare ale aviaţiei în luptă, fregata Mărăşesti, corvetele Zborul, Pescăruşul, Lăstunul şi vedetele Smeul, Vijelia, Vulcanul.
Prima lovitură contra reţelei de radare, ni se spune şi cum: Kh-35 E/Uran parte din categoria Standoff şi are bătaia de 130 km. Se mai folosesc versiunile: antiradar supersonică Kh-31PM/ARM (anti-radiation missile) lansată de la distanţe sub 110 km, care se dirijează automat după emisia radarului ţintă (propulsia fiind realizată de un ramjet ca motor de marş) şi rachetata subsonică Kh-59 cu bătaia de 115-200 km. În faza iniţială, ghidarea Kh-59 este inerţială, până la 10 km de ţintă când sistemul de ghidare TV/IR intră în funcţiune. Manevrarea ei din acest moment, până la impactul cu ţinta, este executată de un operator aflat la bordul avionului SU-24. Desigur, există şi o versiune NATO a rachetei antiradar despre care ni se vorbeşte, respectiv racheta HARM. Dar ambele versiuni, atât cea rusească, cât şi cea NATO, au o parte slabă. Ele se dirijează după emisia undei radar a ţintei, respectiv radarul ţintă. Ori, această emisie poate fi oprită oricând, în momentul în care se detectează lansarea rachetei. Rămasă fără detecţie, racheta nu are unde să lovească şi se prăbuşeşte. Sârbii au folosit această tactică în 1999, ei pornind radarele doar pentru perioade scurte de timp, suficiente pentru încadrarea aeronavelor inamice, după care le opreau pentru a nu fi lovite de rachetele antiradar. Bănuiesc că românii nu vor fi mai proşti.
Dar hai să vedem ce încărcătură poate duce fiecare avion Mig-29, Su-25 şi Su-27 la o ieşire, ca să ne dăm seama dacă poate să-şi îndeplinească obiectivele, deşi cred că am demonstrat suficient până acum contrariul. Un Mig-29 poate duce 4 tone combustibil şi 4,5 tone armament, un Su-25 3,5 tone combustibil şi 6,5 tone armament, toate incluzând rachetele aer-aer pentru protecţie şi luptă aeriană. O rachetă Kh-35 Uran cântăreşte 750 de kilograme, calculaţi dumneavoastră câte poate duce un avion şi vedeţi în ce măsură îşi poate îndeplini misiunile. Cred că nu mai am ce să demonstrez la acest capitol despre componenta aeriană, doar prin acest aspect scenariul este sărit de pe fix, ca şi autorii lui desigur. Dar nu am terminat, mai sunt şi alte componente pe care le voi dezvolta în continuare.

Componenta terestră

Cred că am demonstrat suficient de complet faptul că aviaţia rusă nu are cum să-şi îndeplinească misiunea. Dar facem abstracţie de asta şi mergem mai departe, abordând componenta terestră. Spre surpriza mea, datele aici sunt foarte laconice, ar trebui ca românii să fugă înspăimântaţi numai când citesc acest scenariu, cum ne lasă să înţelegem răspândacii lui. Să vedem datele concrete, respectiv ceea ce ni se oferă în scris.
Misiunea principală a Grupării aero-navale ruse constă în executarea unei operaţiuni de desant maritim şi aerian, în vederea ocupării regiunii Dobrogea şi controlul punctelor de trecere de la Giurgeni-Vadu Oii şi Feteşti-Cernavodă. Debarcarea se va face în două raioane pe litoral, iar paraşutarea în trei zone, fiecare acţiune desfăşurată la nivel “batalion”, pe fluviul Dunărea. Direcţia principală de ofensivă a forţelor ruse este Constanţa-Feteşti.
Divizia maritimă D.30M va fi întărită cu Divizia 7 operaţiuni speciale (alcătuită din 1 Reg.Pst – regiment paraşutişti, 1 R.Aeropurtat, 1 R.Art-Artilerie, etc ), Bg. 18 I (brigada infanterie), Bg. 22 Mc (mecanizată) şi R. 708 Av. Transport (compus din avioane IL-76 şi dispuse pe aerodromul Taganrog, pe malul Mării Azov).
Misiunea imediat următoare a trupelor de uscat ruseşti este atingerea aliniamentului delimitat de confluenţa râului Argeş cu fluviul Dunărea, cursul în amonte al râului Dâmboviţa. Ocuparea localităţilor Cernica şi Corbeanca, DN-1 până la Ploieşti, SubCarpaţii de curbură până la localitatea Odobeşti şi atingerea râului Siret, la vărsarea în Dunăre. Statul Major General al ruşilor a stabilit ca direcţie principală de ofensivă linia Feteşti-Bucureşti. Direcţia secundară va fi Feteşti-Focşani-Nămoloasa.
Gruparea navală rusă subordonează şi Brigada Amfibie 197 M alcătuită din şapte nave de desant care transportă Bg. Infanterie marină, întărită cu încă un batalion de infanterie marină. Ca si Bg. IM, cele 2 Bg. Infanterie si Mecanizată sunt înzestrate cu câte un batalion de artilerie cu 45 autotunuri tip 2S31Vena şi 2S23 Nona (cal. 120 mm, bătaie 13 km, care perforează blindaje de până la 65 cm).
Am să încep cu partea de debarcare, ruşii îşi fac capul de pod. Trebuie să fim bine înţeleşi, navele din flota rusă nu ajung până la ţărm, nu au cum, nu debarcă în porturi care să aibă adâncimea suficientă pentru a putea acosta. Rămân în larg şi trimit primul val cu şalupe de debarcare. Acestea parcurg distanţa necesară de câteva sute de metri până la câţiva kilometri, îşi lasă încărcătura de oameni şi materiale pe ţărm, apoi revin pentru a aduce al doilea val. Vorbim de şapte nave de desant aici. O fi mult, o fi puţin? Trebuie menţionat că singura forţă navală din lume capabilă să lanseze o divizie în primul val pe un ţărm este marina SUA, singura care are în dotare un număr suficient de astfel de nave (în jur de 65), dar şi acestea sunt împrăştiate pe toate oceanele lumii. Marina rusă are cam 18, împărţite între cele patru flote, a Mării Negre, Baltice, a Oceanului Pacific şi Îngheţat. Ni se spune că la Marea Neagră sunt şapte, care vor fi toate folosite pentru debarcări (în două puncte parcă). Atunci aceste mijloace vor trebui împărţite, să zicem trei şi patru nave.
Dar să vedem ce poate duce o navă de desant. Ca mai mare din marina rusă este de clasa Ropucha, numită şi Proiect 775 (şase nave în serviciu activ, dintre care una în marina ucraineană), dar mai există şi o versiune uşor îmbunătăţită, numită Proiect 775M sau Rapoucha 2 (3 unităţi în serviciu). Această navă de desant poate transporta 10 tancuri şi 200 de oameni echipaţi, SAU 12 transportoare BTR şi 340 de soldaţi, SAU 3 tancuri, 2 tunuri autopropulsate 2S9 Nona-S, 5 transportoare uşoare MT-LB şi 313 soldaţi SAU 500 tone cargo. Alegeţi dumneavoastră combinaţia care o credeţi de cuviinţă, dar ţineţi cont că vă trebuie din fiecare, atât soldaţi, cât şi tancuri şi transportoare blindate. Bine, respectivul prim val debarcă fără probleme în zonele desemnate. Veştile proaste abia încep, deoarece al doilea val va ajunge abia peste o zi şi ceva. Cum aşa? Păi, navele de desant merg cam cu 30 de noduri, asta înseamnă cam 45-50 de kilometri la oră. Distanţa Constanţa – Sevastopol dus întors este de 800 de kilometri, asta înseamnă cel puţin 16 ore doar pe drum, iar încărcarea durează şi ea câteva ore, că doar nu încărcăm cartofi, ci materiale militare, tancuri şi transportoare blindate care trebuie fixate, prinse, asigurate. La fel şi muniţiile.
Rămâne problema capului de pod, sau a capurilor de pod, dacă vorbim de două. Dacă sunt două capuri de pod, respectiv două zone de debarcare, acestea sunt extraordinar de slabe şi nu numai că nu au cum să avanseze în teritoriu ostil, dar nu nici măcar cum să se apere pentru a nu fi aruncate în mare! Pentru simplificarea exerciţiului, voi presupune că este un singur cap de pod, deoarece în cazul a două, ar fi vorba de sinucidere colectivă a trupelor ruseşti, la forţele lor împărţite putând fi bătute pe rând fără drept de apel, înainte de ziua Z+1, data în care ar putea ajunge al doilea val, după cum explicam mai devreme.
În acest cap de pod ar putea ajunge în ziua Z un număr de maxim 70 de tancuri şi 1400 de soldaţi echipaţi. Sau 21 de tancuri, 14 tunuri autopropulsate 35 de transportoare uşoare (fiecare putând duce 11 oameni plus echipajul de 2 oameni) şi aproape 2400 de soldaţi. Sau combinaţii, în care introduceţi şi BTRM-urile. Indiferent, puteţi vedea că dacă veţi creşte numărul de tancuri, scade proporţional numărul de soldaţi şi invers. Iar tancurile nu se pot deplasa în atac fără sprijin de infanterie, altfel orice soldat român instruit ca vânător de tancuri s-ar putea apropia suficient ca să lanseze o rachetă sau să amplaseze o mină. Iar infanteria trebuie transportată motorizat dacă vrei o avansare rapidă, în ritmul în care pot merge tancurile, deci vei avea nevoie de mijloace de transport pentru infanterie. Nu ai cum să încarci infanteria în transportoare blindate, deoarece nu ai destule, ca să aduci suficiente, scazi numărul tancurilor. Mai ai nevoie de sprijin de artilerie cât de cât pe parcursul deplasării, deci din nou scazi din tancuri, poate şi din transportoare. Aşa-i că dilema devine tot mai grea?
De ce? Rolul forţelor debarcate în capul de pod nu este să stea să aştepte, altfel ce rost avea debarcarea lor? Trebuie să avanseze, să extindă capul de pod, apoi să pornească în avans spre obiectivele vizate. În cazul unei debarcări în Dobrogea, obiectivul iniţial nu poate fi decât securizarea podurilor de la Cernavodă şi Vadu Oii, pentru a interzice accesul eventualelor rezerve româneşti de pe malul stâng al Dunării. Ori, lăţimea medie a Dobrogei este de circa şaizeci de kilometri, asta înseamnă cam două ore de marş (luând în calcul şi timpul necesar pentru a atinge şoselele după ieşirea din zona de debarcare). Dar această distanţă poate fi parcursă de infanterie pe jos într-o zi şi jumătate, de aici apare o altă problemă, de sincronizare. Nu poţi merge rapid înainte doar cu tancurile din motivele expuse mai sus, nu poţi aştepta infanteria, deoarece astfel nu ai cum să-ţi îndeplineşti misiunea. Deci, va trebui să improvizezi, de exemplu să încarci infanteriştii pe tancuri şi să mergi înainte cu ei. Mergem pe ipoteza unei forţe maxime de penetrare, respectiv 70 de tancuri şi 1400 de infanterişti. Asta ar însemna câte 20 de infanterişti încărcaţi pe fiecare tanc, lucru imposibil. Presupunem că rechiziţionezi autovehicule de pe parcurs, inclusiv dube şi autobuze, şi reuşeşti să îi bagi pe toţi.
Bineînţeles, nu îi vei lua pe toţi, va trebui să laşi câţiva pe traseu, în capul de pod, pentru o asigurarea a teritoriului cucerit. Dar să presupunem că laşi două sute de infanterişti şi iei restul cu tine să avansezi în teritoriul ostil, aşa cum spuneam, pe tancuri, în automobile şi autobuze rechiziţionate. Problema este că traversezi un teritoriu ostil, orice soldat român rătăcit pe traseu care are un AK-47 în mână va putea să-şi încerce automatul descărcând unul sau două încărcătoare în coloana de pe şosea. Soldaţii de pe tancuri şi din automobile vor avea mari probleme, nu beneficiază de protecţia blindajului unui transportor. Dacă vă amintiţi imaginile din timpul războiului din Georgia din 2008, tancurile şi transportoarele ruseşti înaintau bară la bară, înghesuite pe porţiuni de şosea, toţi fumau de zor şi sunt sigur că mai sorbeau din când în când dintr-o sticlă de votcă. Nu cred că în acest timp au învăţat regulile de deplasare, respectiv distanţa de siguranţă între vehicule şi altele.
În 2008, un soldat georgian rătăcit cu un aruncător prin zonă, ar fi putut face prăpăd. Ori, în scenariul amintit, ni se spune că avem trupe speciale de comando, respectiv Batalionul 1 Vulturii Târgu Mureş sau Batalionul HUMINT (Human Inteligence) Buzău. Cel de la Buzău este destul de aproape pentru a fi deplasat rapid în zona de operaţii, astfel ca să poată intra în acţiune încă din prima zi a ostilităţilor, urmaţi la scurtă vreme de camarazii lor de la Târgu Mureş. Băieţii ăştia îşi ştiu meseria, au luptat în Afghanistan alături de Delta Force american (vezi Ce căutăm în Afghanistan?). Şi vor face ce ştiu mai bine, adică vor provoca mari pierderi ruşilor. Ca să vă reamintesc, în 2008, a fost rănit general-locotenentul Anatoli Kruliov, comandantul Armatei 58 şi ucis maiorul Denis Vetchinov, decorat post mortem cu titlul de Erou al Federaţiei Ruse (veziÎnvăţămintele conflictului ruso-georgian din 2008 (II)). Câţi au mai căzut acolo, nimeni nu ştie, deoarece ruşii nu şi-au publicat niciodată pierderile.
Am plusat puţin ca să explic cu ce dileme se vor confrunta forţele ruseşti ajunse în capul de pod. Am mers ceva mai înainte, arătând ce ar trebui să facă aceste forţe pentru a-şi putea îndeplini misiunea care nu poate fi alta decât ocuparea Dobrogei şi securizarea podurilor peste Dunăre ca să o poată izola de restul teritoriului românesc. Mai departe voi arăta că nu numai ocuparea Dobrogei este imposibilă, dar scenariul care prevede dezvoltarea ofensivei încă pe două direcţii ţine mai mult de science fiction, nu de realitate.
Din start, trupele debarcate în capul de pod sunt extrem de vulnerabile. Aşa au fost în tot decursul istoriei debarcărilor sau desanturilor maritime. Sunt vulnerabile când se apropie de ţărm în navele de desant (o lovitură norocoasă de rachetă sau de artilerie ar scoate din ecuaţie o şeptime din forţele invadatoare), sunt teribil de vulnerabile după debarcare în capul de pod. Nu trebuie să fii geniu sau super general în armata română ca să ştii ce ai de făcut. În orice armată, infanteria este baza, coloana vertebrală, tancurile sunt factorul de decizie, cel care rupe frontul şi avansează impetuos spărgând rezistenţa, dar cel mai mare ucigaş în război rămâne artileria. Bătrâna şi demodata artilerie, acum modernizată cu mijloace de foc şi putere extremă de a-şi vărsa continuu obuzele aducătoare de moarte. Armata română nu trebuie în acest caz să atace cu tancuri şi infanterie, riscând pierderi nejustificate. Trebuie doar să-şi regleze tunurile şi să tragă, să tragă un baraj de foc şi moarte în capul de pod, tocând continuu forţele invadatoare.



Sistemul de lansatoare de rachete Larom, dotarea MApN
Pentru mai multe date interesante despre artileria română accesaţi aici..

Întrebarea este, se poate? Desigur, cum să nu. Tunurile din dotarea forţelor armate române au bătaia de peste 20 km, acestea ar putea măcina forţele inamice din capul de pod cu obuze de 155, 130 şi 100 mm fără probleme. Sistemul de lansare Larom modernizat cu israelienii de la Elbit aruncă rachete cu o cadenţă de 40 de bucăţi de calibru 122 mm în 20 de secunde sau 26 de 160 mm în 45 ce secunde, primele cu bătaie de 20 km, ultimele de 46 km. Foarte interesant, chiar după autorii scenariului, dispozitive Larom sunt chiar încartiruite în Dobrogea. Sau ei se bazează pe activitatea aviaţiei lor, despre care am vorbit mai sus? După un bombardament masiv de artilerie şi Larom, ar urma logic un atac puternic de tancuri TR-M1 susţinute de infanterie în MLI-84 Jder şi BTR-uri, care ar distruge definitiv capul de pod, sau ce a mai rămas din el. La fel, autorii scenariului vorbesc despre anihilarea acestor tancuri şi MLI de către aviaţia rusă, dar am lămurit despre asta mai devreme.



TR-85M1 Bizonul
Romanian Main Battle Tank
Amănunte despre TR-85M1 aici.,
iar despre MLI-84 Jder aici.


Dar hai să le facem pe plac autorilor scenariului şi să las de la mine (am lăsat multe, deja este imposibil ce vorbim mai departe, în sensul că nu au cum să se petreacă atâtea coincidenţe favorabile atacatorilor). Să zicem că ruşii scapă de bombardamentul nostru şi pornesc spre obiectivele lor, podurile. Ţinând cont că trebuie să le ocupe pe amândouă, forţa lor de atac trebuie să se împartă în două, scăzând astfel şocul. De aşteptat o zi după valul doi nu au cum, deoarece timpul decurge împotriva lor, forţele noastre crescând continuu prin întăririle trimise din ţară în teatrul de operaţiuni. Dar coloanele inamice vor putea fi atacate cu artileria şi hărţuite cu elicopterele Puma Socat, al căror rol ăsta este. Aviaţia inamică nu poate face mare lucru contra acestora, elicopterele zboară la joase înălţimi, se folosesc de teren, doar apar după un deal, de după coroanele copacilor, lansându-şi rachetele antitanc şi retrăgându-se rapid. Gândiţi-vă câţi inamici vor ajunge la cele două poduri şi în cât timp, deoarece toate unităţile militare româneşti din ţară se vor îndrepta spre Dobrogea. Iar inamicul debarcat nu prea poate fi ajutat, decât cu aviaţia, despre care am vorbit, sau prin bombardament naval, dar care va fi executat de la distanţă cu precizia corespunzătoare. Iar flota rusă nu are atâtea guri de foc câte pot concentra românii pe uscat.
Un alt aspect interesant în scenariu este ideea ocupării Dobrogei, precum şi a unei părţi din Muntenia, precum şi capitala, avansând pe două direcţii. Pe lângă faptul că nu le-ar fi de ajuns trei divizii, poate îmi explică şi cum ajung aceste divizii pe teatrul de luptă, din moment ce am stabilit că ruşii pot debarca doar o brigadă pe zi. Deci, ca să pună pe ţărm trei divizii, le-ar trebui cam o săptămână. Asta doar pentru oameni şi tancuri, sau transportoare blindate, cum vorbeam mai devreme. O zicală militară spunea amatorii studiază strategia şi tactica, profesioniştii studiază logistica.
Ca să avanseze, tancurile, transportoarele blindate, vehiculele în general, au nevoie de combustibil, mentenanţă şi piese de schimb. Datorită folosirii intensive în condiţii de luptă, acestea se defectează, dacă nu poţi să le repui în circulaţie, rişti să pierzi mai multe tancuri din cauza defecţiunilor decât în luptă. De exemplu, o şenilă ruptă poate fi înlocuită pe loc, dacă ai cu ce. Totodată, ai nevoie de muniţii, soldaţii au nevoie de hrană, echipament şi asistenţă medicală. Fără toate acestea, divizia ta nu este de niciun folos, nu poate face nimic, riscând să rămână paralizată după primele lupte. Ca să fiu mai clar, un tanc intră în luptă cu muniţia pe care o poate transporta, circa 40 de proiectile pentru tun, plus atâtea pentru mitralieră câte poate duce. Asta reprezintă o unitate de foc. Restul vin din urmă, tancul se reînarmează când poate şi când apucă, la fel procedează şi cu combustibilul, dar asta înseamnă ca rezervele să fie în apropiere şi să poată ajunge în intervalul dintre lupte.
Ca să vă daţi seama de nivelul necesarului logistic pentru o divizie, vă dau datele medii necesare unei divizii americane de infanterie şi pentru una blindată pentru o zi de luptă. Pentru una rusească sau de alte naţionalităţi, datele sunt aproximativ apropiate, în funcţie de număr şi grad de dotare cu tancuri şi vehicule. Datele sunt diferite pentru ofensivă, defensivă, urmărire sau pentru atunci când divizia este în rezervă, şi este foarte logic să fie aşa, deoarece atunci când te aperi încerci să menţii terenul şi să dai coontraatacuri, consumând mai multă muniţie, dar mai puţin combustibil. Repet, este vorba de datele medii pentru o zi, respectiv 24 de ore în ofensivă, cifrele fiind exprimate în tone. Divizie de infanterie: muniţie 2500 tone, combustibil 1210 tone, raţii alimentare 51 tone şi piese de schimb 55 tone. Divizie blindată: muniţie 2300 tone, combustibil 1133 tone, raţii alimentare 40 tone şi piese de schimb 137 tone. Un total de 3816 tone pentru divizia de infanterie sau 3610 tone pentru cea blindată, din care cam două treimi reprezintă doar muniţia. Hai să zicem că pentru combustibil s-ar putea încerca aprovizionarea pe plan local, de la benzinăriile din regiune, dar mă îndoiesc că românii vor fi aşa de proşti încât să lase ceva întreg în calea ruşilor, tehnica pământului pârjolit fiind aplicată de români din vremuri imemoriale. Dacă în 1916 au fost în stare să aprindă câmpurile petrolifere din valea Prahovei pentru a nu cădea în mâinile inamicului, credeţi că astăzi vor ezita în faţa câtorva benzinării şi depozite de combustibil? Tot rămâne problema aprovizionării cu muniţii, care vor trebui aduse pe mare, dar toate cele şapte nave de desant, luate împreună, abia pot aduce 3500 de tone (500 tone fiecare), dar asta înseamnă că nu vor mai putea debarca în ziua aceea nici măcar un tanc sau un BTRM. Deci, abia necesarul unei singure divizii pentru o zi! Atunci cum pot strategii şi planificatorii ruşi să rezolve această problemă fără rezolvare? Desigur că autorii scenariului nu ne dau vreo soluţie.

Componenta navală

Coloana vertebrala a Grupării aero-navale ruse (D. 30 M) este Brigada Maritmă 11 M alcătuită din cinci nave de luptă mari: un crucişător purtător de rachete din clasa Slava (12.500 t), două distrugătoare din clasa Kara (9.900 t) şi două fregate din clasa Krivak (3.420t). Slava dispune de 16 lansatoare de rachete supersonice navă-navă, navă-litoral de tip P-500 Bazalt, o mini-rachetă de croazieră, care zboară cu 2.5 Mach şi loveşte ţinta din zbor orizontal. Rachetele sunt capabile să poarte încărcături nucleare, muniţie termobarică şi submuniţii inteligente. Umbrela sau asigurarea aviaţiei de sprijin a grupării navale ruse, care operează în Dobrogea, împotriva avioanelor de interceptare româneşti, este asigurată de crucişătorul din clasa Slava, înarmat cu opt lansatoare de rachete S-300 M-1 (bătaie 90 km, altitudine maximă 25.000 m). Apărarea antiaeriană (AA) propriu-zisă a grupării navale ruse este realizată prin 80 rachete cu raza medie de acţiune (bătaie = 40 km) de tip SA-N-3B. Apărarea nemijlocită a fiecărei nave din gruparea navală rusă este realizată de câte 40 de bucăţi rachete AA cu rază scurtă de acţiune de tip SA-8 Gecko/OSA şi până la şase sisteme AA Kashtan (2 x AK-630/ tun 6 rotativ ţevi cal. 30 mm şi 16 lansatoare SA-18 ). Fiecare sistem dispune de două tunuri rotative GSh-30k cu şase tevi, cal. 30 mm şi două containere-lansatoare de rachete AA cu rază foarte scurtă de acţiune de tip 9M311.
Forţele navale şi infanteria marină
Divizia 30 M mai are în organizare Brigada 41 M, vârful său de lance fiind batalionul marin B. 166 M. Acesta este compus din purtătoare mici de rachete, corvete din clasa Tarantul şi din clasa Bora. Corveta Bora, cea mai modernă navă din clasa sa, are o viteză maximă de 102 km/h şi este înarmată cu lansatoare de rachete navă-navă, navă-litoral P-270 Moskit/SS-N-22 (bătaie 120 km) este apărată de 20 de rachete SA-8 Gecko/OSA şi de sistemele de tip Kashtan.
În replică, forţele noastre navale maritime, după acelaşi scenariu:
Forţa de apărare a României
Marina militară a forţelor române se bazează pe Flotila 56 Maritimă care dispune doar de o fregată operaţională (Mărăşesti) înarmată cu lansatoare de rachete P-21 Termit/SS-N-2 Styx (bătaie 80 km), patru tunuri AK-726 cal. 76 mm şi 4 x AK-630 cal. 30 mm, celelalte două fregate tip 22 „Regele Ferdinand” şi „Regina Maria”, fiind patrulă în baza navală Constanţa. Divizionul de corvete (F-188 Zborul, F-189 Pescăruşul, F-190 Lăstunul) este şi el înarmat cu rachete 4xP-21. Un divizion cu trei vedete purtătoare de rachete din clasa Osa este şi el înarmat cu rachete Termit (F-202 Smeul, F-204 Vijelia, F-209 Vulcanul). Restul navelor (corvete, vânători de submarine, puitoare de mine, monitoare fluviale) nu sunt capabile să opună rezistenţă grupării navale ruse.
Bineînţeles, este un lucru clar că flota rusă a Mării Negre este cea mai puternică din regiune. După ea urmează în clasament cea a Turciei, dar pe locul trei este cea română, înaintea celei ucrainene. Dar să vedem situaţia navelor noastre patrulă, pe alte scenarii înrudite fiind numite nave “de paradă”, respectiv fregatele Regele Ferdinand şi Regina Maria. La ora actuală se află la al doilea ciclu de modernizare, iar Regele Ferdinand urmează să plece în această lună în misiune de luptă de combatere a pirateriei în Oceanul Indian, alături de alte nave NATO. Dacă este doar de paradă, înseamnă că nu numai noi suntem tâmpiţi, ci întreaga conducere NATO este lovită în cap din moment ce acceptă o navă de paradă în zone de luptă, care mai mult i-ar încurca decât ajuta. Cu Regele Ferdinand va pleca şi primul nostru elicopter Puma Naval, care are capabilităţi de luptă antisubmarin. Este primul din cele trei cu această destinaţie. Reţineţi că încă cele două fregate sunt în fază de modernizare, urmând să treacă la tipul de AAW (Anti Aerian Warfare), ele fiind destinate iniţial ca fregate cu specific în lupta antisubmarin. Dar şi aşa, în faza actuală, sistemele de lansare torpile sunt operaţionale, alături de tunuri. Autorii scenariului au uitat că mai avem şi patru corvete clasa Tetal I şi II, înarmate cu tunuri, torpile şi grenade antisubmarin (Vice –Amiral Eugeniu Roşca şi Petre Bărbunenanu, respectiv Contraamiral Eustaţiu Sebastian şi Horia Măcellariu).
Au expediat rapid puitoarele de mine, uitând că în una din confruntările navale dintre noi şi ruşi, la 26 iunie 1941, când flota sovietică a atacat Constanţa, distrugătorul Moskva a fost scufundat se pare de barajul nostru de mine.
Cunoscând disproporţia de forţe (5 nave mari ale lor contra 3 ale noaste, plus mai multe auxiliare), sunt convins că amiralii noştri nu vor aborda flota rusă direct, ci vor folosi o tactică diferită. Se pot face multe speculaţii, dar pornim de la faptele prezentate în scenariu. Care este rolul flotei ruse aici? În mod sigur, protejarea transporturilor forţei de debarcare şi asigurarea siguranţei transporturilor cu întăriri şi materiale. Am văzut că navele de desant şi aprovizionare vor trebui să facă o cursă continuă dus-întors pe ruta de 400 km dintre Sevastopol şi Constanţa. Atunci, o parte importantă din flota rusă va trebui să rămână în apropierea capului de pod pentru a-l proteja, o altă parte va trebui să însoţească pe această rută navele de desant şi de aprovizionare. Din start, flota rusă va trebui să se împartă, apărând posibilitatea ca grupările rezultate să fie abordate separat.



Fregata Regele Ferdinand, pregătită pentru misiunea de
combatere a pirateriei în Oceanul Indian

Dar misiunea de bază a flotei noastre nu poate fi distrugerea flotei ruse, ci împiedicarea aprovizionărilor capului de pod. Chiar şi scufundarea sau avarierea unei singure nave de desant ruseşti ar scădea capacităţile acesteia cu 14%, enorm dacă revedem cifrele logistice arătate mai sus. De aici flotei noastre i se deschid mai multe posibilităţi, culmea, făcându-i probabilă luarea iniţiativei. O posibilitate, nu zic că este cea ideală, asta depinde de felul în care se împarte flota rusă, dar eu cred că forţa principală va rămâne să protejeze capul de pod, este cea mai logică mişcare, deoarece dacă cade sprijinul naval aici, se duce şi capul de pod înainte de a putea să mişte ceva. Deci, rămâne o forţă rusă mai mică pentru protecţia navelor de desant şi aprovizionare pe traseu. În mod sigur, în acest caz şi flota română se va rupe în două, posibil grupare mai redusă, cu fregata Regele Ferdinand, două corvete clasa Tetal, o corvetă purtătoare de rachete (Zborul) şi o navă torpiloare rapidă (Smeul) vor manevra de la distanţă gruparea principală rusă cu scopul de a o fixa şi ţine pe loc, pentru a nu putea interveni în altă parte. Vor simula deplasări şi atacuri, după care se vor retrage, distragând atenţia forţei principale ruseşti. În cursul acestor manevre, Zborul şi Smeul, ţinte rapide de dimensiune redusă şi greu de lovit, vor încerca să se apropie sub umbrela rachetelor de pe Regele Ferdinand suficient încât să angajeze cu torpile orice navă rusă ieşită din dispozitiv, dar fără să-şi asume riscuri prea mari. Va fi suficient ca să-i ţină pe ruşi în alertă şi în poziţie defensivă, deoarece nu pot pleca în urmărire fără a risca să lase capul de pod fără protecţie de pe mare. Dacă totuşi ar face-o, ar fi sfârşitul capului de pod, acesta putând fi atacat şi masacrat pe plaje de la sol, fiind în imposibilitatea de a se apăra în adâncime sau a manevra.
Între timp, restul flotei române va încerca interceptarea liniei de comunicaţii, atacând cu două fregate (Mărăşeşti şi Regina Maria) convoiul rusesc de nave de desant protejate de o parte mai mică din flota rusă. Şi de această dată, fregatele vor angaja o luptă de la distanţă, distragând atenţia escortei şi creând o fereastră de oportunitate pentru navele torpiloare rapide (Vijelia şi Vulcanul, suratele Smeului) şi corvetele purtătoare de rachete (Pescăruşul şi Lăstunul, suratele Zborului) pentru a se apropia şi ataca navele de desant. Am spus-o şi mai devreme, scufundarea sau avarierea unei singure nave de desant scade cu 14% posibilitatea de aprovizionare a capului de pod. Această dezvoltare a reacţiei navale române poate continua, de exemplu, profitând de luptele de hărţuială dintre corpul naval principal rus care protejează capul de pod şi navele noastre, un puitor de mine (avem 5 în serviciu, fiecare putând duce 200 de mine marine) s-ar putea strecura între ţărm şi flota rusă pentru a planta câteva mine marine, făcând debarcarea rezervelor o aventură mai mare decât întregul scenariu. În fine, de aici se poate dezvolta la infinit, cum spunea şi Sun Tzu, totul e să respecţi principiile strategiei, conservarea forţelor şi obiectivul final.

Scurtă concluzie

As vrea să închei cu o scurtă observaţie, referitoare la acest scenariu. Sunt sigur că mulţi dintre cei care mi-au citit cărţile, după ce vor parcurge acest articol vor sări în sus plini de revoltă strigând: “Păi bine, mă omule, dacă este real ce scrii tu în acest articol, înseamnă că ne-ai vândut gogoşi în prima ta carte, Când armele vorbesc, în care descrii o invazie ucraineană chiar pe ţărmurile Mării Negre, în Dobrogea!”. Nu, nu este aşa, nu aţi dat banii pe degeaba. Scenariul din Când armele vorbesc era mult mai specific şi mai clar, debarcarea ucraineană se petrecea în contextul unui atac în nordul Maramureşului şi al unuia pornind din sudul Basarabiei, teritoriu ucrainean. Nu era vorba de o debarcare rusească de la o aşa mare distanţă, ci doar de una costieră, folosind bazele ucrainene din vecinătate, practic o manevră tactică de învăluire pe flanc a trupelor noastre. În plus, obiectivul atacatorilor era pe acest front ocuparea Dobrogei şi a portului Constanţa, în acest scenariu ni se vorbeşte de ocuparea Bucureştiului. Chestiunile logistice şi de comandament se simplifică, forţele de reacţie româneşti sunt altele, vorbim deja de un război pe mai multe fronturi.




Dar acest scenariu este absurd chiar prin concepţia şi executarea sa. Analizându-l pe îndelete (nu mi-aş fi pierdut timpul cu el până nu am văzut faptul că a fost preluat şi a penetrat destul de mult la noi, sunt mulţi aşa zişi analişti care l-au înghiţit pe nemestecate) pot spune că poate fi posibil în unele condiţii. Din păcate, nimeni nu a reacţionat serios la această provocare cu scop clar de scădere a încrederii noastre de a ne realiza obiectivele strategice, respectiv unirea cu Republica Moldova, subminând chiar baza încrederii noastre, capacitatea de apărare a ţării, inclusiv a ţării reîntregite cu teritoriile noastre de peste Prut. Iar încrederea adevăraţilor patrioţi de dincolo şi dincoace de Prut este în România, în instituţiile şi valorile sale, dar şi în capacitatea ei de a apăra la nevoie cu arma aceste valori şi principii.
De aceea, este important, crucial, ca politicienii, de orice orientare sau partid, să dea banii pentru înzestrarea armatei, fiindcă trebuie să înţelegem odată pentru totdeauna, banii pentru apărare nu sunt o cheltuială, sunt investiţii. Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război, spuneau vechii romani. Ne place sau nu, trăim vremuri de schimbare, vremuri interesante, dar vechii chinezi tocmai asta spuneau, să te ferească zeii să trăieşti vremuri interesante. Iar dovada faptului că trăim vremuri interesante este chiar punerea în circulaţie a acestui tip de scenariu.
Nu zic din start că este rupt de realitate, ar putea deveni posibil în unele circumstanţe. De exemplu, în cazul unei înţelegeri între Rusia şi Ucraina, în care aceasta din urmă dă acces total la bazele şi facilităţile sale. Au şi pornit pe drumul ăsta, deja au prelungit închirierea portului Sevastopol de către marina rusă până în 2042. Mai este o posibilitate, un atac din spate, o lovitură de pumnal care ne-ar da peste cap planurile de apărare. Aici mă refer la Ungaria, care în decursul istoriei sale tot timpul a avut tendinţa de a se înţelege cumva cu ruşii în dauna României (după cum arată şi Larry Watts). Un semnal în acest sens mi se pare şi frăţia ideologică demonstrată inclusiv pe internet şi siteuri între grupările proruse ce militează pentru independenţa Moldovei şi iredentiştii maghiari. Dar asta cu altă ocazie, într-un alt articol.
Revenind la scenariul în discuţie, în condiţiile date, nu pot să nu accept faptul că sunt de acord cu una din afirmaţiile din final. Ţinând cont de cele expuse mai devreme, sunt de acord cu concluzia lui, cu un singur mic amendament.
Se va termina cu o defilare a trupelor ruse prin Bucureşti. Da, e adevărat, vor defila câteva sute de ruşi prin Bucureşti. Atâta doar că vor fi dezarmaţi, cu mâinile pe cap, şi vor defila ca prizonieri încadraţi între baionetele româneşti.

No comments:

Post a Comment