30 June 2013

Democrație, lideri, carismă și filozofia existențială


Există o filozofie a  managementului care tinde să iasă din „domeniul” companiei, invadând fiecare parte din viața privată şi socială a individului. Tinde să o uniformizeze, să o alinieze standardelor sale. Şi o face într-o manieră subtilă și seducătoare, aparent fără constrângere. Gândiţi-vă pentru un moment la cuşca de fier a modernităţii prin care Max Weber ne prezintă modernitatea şi existenţa omului modern.
Acea situaţie de imposibilitate de a scăpa dintr-o societate bazată pe un model disciplinar, s-a transformat în aceşti ani în altceva: cuşca de fier a fost revopsită şi propusă precum o cuşcă de aur. Am trecut de la impunere la persuasiune. Ce se întâmplă în cuşca nouă? Fiecare este invitat să îşi exprime „liberul consens” asupra a ceea ce se aşteaptă de la el, să se conformeze aşteptărilor, să se concentreze asupra comportamentelor social comune, iar în cazul în care rezultatele nu apar, poate da vina doar pe sine. 

Acesta este un proces de asimilare bazat pe retorică seductiva. Acesta este modelul de management bazat pe ascunderea constrângerilor: nu sunt eu cel care îşi cere ascultare/conformare, ci eşti tu cel care „în mod spontan” mi-o oferi. Este preţul integrării, acceptării şi a succesului. Succesul este o componentă a societăţii noastre. Ei, bene, şi ce se-ntâmplă dacă nu reuşeşti să te integrezi? Conform acestei noi ideologii, toţi cei care nu reuşesc să prindă rădăcini sunt consideraţi „faliţi”, slabi care vor rămâne tot mai mult la marginea societăţii. Mutaţii ale logicii de afaceri au tot apărut de-a istoriei: de la fordism(1), taylorism(2) până la toyotism.
Ce a dus la această schimbare de perspectivă? Toyotismul este doar o etapă a unei revoluţii manageriale, o revoluţie care promite celor slabi fericirea şi bunăstarea. Nu contează atât de mult ca marea majoritate a persoanelor se trezesc prinşi într-o logică periculoasă care goleşte din interior. Toyotismul este o filozofie de lucru nouă, născută în Japonia, care corespunde ideii că societatea nu poate fi reglementată numai prin legături ierarhice. Ea leagă o nouă viziune corporativă în detrimentul societăţii disciplinare vechi. O filozofie managerială în care cei „diverşi”, „a-normali” (împotriva a ceea ce marea majoritate fac) se trezesc emarginalizati, la periferia societăţii. În spatele retoricii contemporane, care volorizeaza autonomia şi libertatea autonomiei personale , se ascund noi reguli  şi noi norme de comportament.
În această contemporaneitate apare o nouă figură: couch-ul (cuvânt provenit din limbajul sportiv). Couch-ul nu este un filozof, nici un psihanalist şi nici un controlor de suflet – este mai degrabă un motivator. Este cel care se ocupă, are grijă de muncitor, de echipă în numele măririi productivităţii companiei. Dar ce înseamnă „a avea grijă”? Prin „a avea grijă” se înţelege acea acţiune legată direct cu practica de autocunoaştere: fiecare este invitat să se descopere pe sine, să se se înţeleagă și să se accepte plecând de la propria specificitate și diferenţă. În zilele noastre, în schimb, există o obligaţie și o „codificare”  a ceea ce înseamnă „a avea grija”: fiecare trebuie să se (auto -)producă în conformitate de o serie de reţete „confecţionate” capabile să gestioneze propriile emoţii, să consolideze stima de sine, să controleze propriul limbaj și propria imagine.
Scopul constă în a produce un individ „în conformitate cu aşteptările” companiei, impecabil si perfect. Un individ care are a învăţa caracteristicile unui leader poate fi leader, chiar dacă este lipsit de carismă? Nu. Nu există leader fără carismă. Pentru a fi leader trebuie să susciţi un anumit entuziasm, să poţi motiva alți indivizi din jurul tău.
Problema care apare este cea legată de tipul de carismă care fascinează. În antichitate au existat eroi care erau în stare să suscite interesul și atenţia altor indivizi , eroi leaderi care erau gata oricând să se sacrifice în fața pericolului și pentru idealuri etice. Leaderii de astăzi promit luna și stelele, dar nu mai sunt dispuşi să-şi sacrifice viaţa. Sunt mai mereu în căutare unei glorii imediate, iar când vorbesc despre sacrificii, se referă la sacrificiile altora. Expertiza lor este deosebit de retorică. Fiinţele umane nu mai au nici o valoare pentru ei, decât dacă servesc unui anumit scop. Dezvoltarea ideologiei manageriale atinge în zilele noastre sș domeniul politicii. Banalizarea democraţiei oferă posibilitatea transformării politicii în companie.
Democraţia este golită din interior, fiind redusă doar la anumite practici formale – iar aceasta este adevărata problema a contemporaneităţii. Nu este de ajuns să obţii majoritatea de voturi pentru a-ţi putea permite să vorbeşti despre democraţie. Ce ar trebui să facă o democraţie? Democraţia ar trebui să aibă sarcina de a promova un set de valori etice.
Astăzi, prin sondaje, ajutaţi de tehnicile de marketing și, în general, prin manipularea opiniei publice și construirea consensului, democraţia nu mai este în stare să garanteze nimic, nu mai promovează nici o valoare. Utilizarea instrumentală a fricii contribuie la instaurarea unei societăţi disciplinare, construită pe consens și reprimare. Frica, această emoţie umană pe care cu toţii o cunoaştem poate fi constructivă sau distructiva: în zilele noastre frica este exploatată pe deplin.
Exploatarea fricii începe atunci când se caută un ţap ispăşitor, când se afirma ca pentru a depăşi frica trebuie sa expulzăm ţiganii, când nu mai ştim ce sa mai mâncăm deoarece s-ar putea să ne trezim și noi virusaţi la fel precum  computerele, contaminați cu otravă ieftina ș.m.d. În acest fel frica devine o formă de panică, iar toţi cei care nu sunt „conformi” suntem consideraţi periculoşi; nu mai avem încredere unul în celălalt, iar societatea nu se mai construieşte pe principiul dialogului, al dezbaterii ci pe recepţia de control și represiune.
Ce urmează după aceasta manipulare? Nepotul lui Freud, Edward Bernays, explica cel mai bine acest fenomen: „daca nu reuşim să ieşim din această manipulare, ne paște riscul întoarcerii totalitarismului”. Cu alte cuvinte, cei care manipulează opinia „publica” creează treptat o formă de guvernare invizibilă capabilă să conducă o țară. „Acesta este trecerea de la guvernul invizibil la totalitarism”, ne explica Edward Bernays.
Filozofia (singura materie capabilă să cunoască și să înțeleagă sensul existenței sub aspectele sale cele mai generale, o concepție generală despre lume și viață) și filozofii ei contemporani au uitat, ignorând profund acest domeniu al individului subjugat într-o lume a corporaţiilor. Deși în ultimele decenii mulți filozofi au rămas înrădăcinaţi în turnul lor de glorie, în spatele unei cunoştinţe ulta-specialistă si departe de preocupările adevărate ale individului „de rând”, filozofia a rămas si rămâne mereu aceeaşi: rolul ei este de a analiza în mod critic epoca în care trăim, încercând sa ofere o serie de „instrumente pentru raţionament”, arătând și atrăgând atenţia asupra limbajului și imaginilor codului cultural și social actual. Scopul filozofului contemporan nu este acela de a fotografia societatea, precum fac sociologii, și nici să ofere „reţete de viaţă” precum noii Master Coachi, scopul filozofului contemporan este de a permite indivizilor contemporani să obţină o viziune critică în fața noilor „sofisme” ale societăţii în care trăim, cum este acela al managementului corporativ, al limbajului mediatic, prin urmare filozoful contemporan are obligaţia de a se coborî de pe piedestal ajutând indivizii să iasă din robia ambiguităţii limbajului folosit în societatea în care lucrează, în media, în politică, în societate în general, această folosire a limbajului care reprezintă o adevărată armă în mâinile celor care deţin puterea politică, mass-media și puterea monetară.

No comments:

Post a Comment