27 June 2013

Aerul, apa si bancile

Aerul, apa şi băncile. Fără de ele nu putem trăi. Dacă despre primele două elemente ştiam de mii de ani şi lucrurile sunt dovedite, în ceea ce priveşte băncile încă nu este clar, dar economiştii “neo” şi o grămadă de politicieni fac eforturi să ne convingă de aceasta. Nu e o problemă că actorii din economie şi economia pe de-a-ntregul au nevoie de bănci. Problema apare atunci când cu toţii suntem ostatici ai sistemului bancar… oricâtă neperformanţă, rele practici sau fraudă ar conţine acesta.


În urmă cu 15 ani, când România a lichidat cea mai mare parte a industriei miniere, am fost asiguraţi că vom putea satisface necesarul energetic al ţării din alte resurse. La fel, dacă un producător de cuie dă faliment, ştim că vom cumpăra din altă parte, de la un fabricant mai competitiv. Totuşi, dacă o bancă este în pericol să se prăbuşească ni se spune că este lucrul cel mai rău de pe pământ. Ar trebui să presupunem că va trage după ea toate celelalte bănci, că asta va distruge depozitele pe scară largă şi o spirală deflaţionistă interminabilă ar trage în vârtejul ei întreaga economie.
Teza de mai sus – nedovedită, dar considerată implicită de economiştii establishment-ului – a stat la baza tuturor “soluţiilor” de criză. Aşa se face că bănci care au distrus capitalul rămân în picioare, că aceleaşi instituţii conectate la ţeava banilor ieftini sunt în continuare la frâiele economiei pe care tot ele au adus-o la stadiul de epavă. De partea cealaltă, contribuabilul trebuie să vină să sprijine băncile într-un efort de a menţine în sistem o datorie supradimensionată.
Am participat săptămâna trecută la Forumul Economic de la Bruxelles şi nu pot spune că am fost surprins să văd că această teză a susţinerii cu orice preţ a angrenajului financiar rămâne reperul alcătuirii politicilor macroeconomice în statele industrializate europene. Totuşi, este izbitor, mai ales pentru cineva care s-a născut de partea nefericită a “Cortinei de Fier”, cum toţi consideră lucrurile implicite, cum pare absolut normal ca legile capitalismului să fie suspendate când este vorba de bănci, cum nimeni nu îşi pune măcar problema că direcţia în care se insistă de la declanşarea crizei ar putea fi una greşită.
Cu capul înainte către uniunea bancară, mutualizarea datoriilor şi mecanismele de preluare a gunoaielor financiare pe bilanţurile publice. Prin definiţie experimentale, schemele complicate concepute de autorităţile de la Bruxelles par a fi singura modalitate de a menţine în sistem aşa o cantitate de datorii, atunci când în condiţii de piaţă liberă probabil am asista la lichidarea abruptă a acesteia, cu toate durerile pe care le implică.
Atunci când lecţia crizei ar trebui să fie aceea a operării cu mai puţină datorie, iar economia ar trebui să fie mai flexibilă, a nu găsi aşa de uşor o margine de prăpastie, deciziile la nivel european vin în răspăr: mai multe chingi, mai multă integrare, un bolovan şi mai mare al datoriilor. Dependenţe periculoase nu numai că nu sunt tăiate, dar sunt duse la extrem prin ceea ce se consideră a fi “paşi curajoşi” în vederea desăvârşirii uniunii.
Prezent la Forumul Economic de la Bruxelles, guvernatorul Băncii Naţionale a Finlandei a punctat existenţa unei puternice interconectări între bănci şi ţări. Băncile depind de credibilitatea ţării în care îşi desfăşoară activitatea, iar statele sunt chemate să cureţe mizeria lăsată de bănci dacă acestea eşuează. Diagnosticul de mai sus ar trebui să ne sperie şi să ne facă să tăiem orice legături vinovate dintre bănci şi statele care operează în numele contribuabilului. Nu se întâmplă aşa. Uniunea bancară ar trebui să rezolve printr-o supervizare unică eventuale derapaje şi contagiuni între sistemele bancare şi economiile din diverse ţări ale Uniunii  Europene.
90 de bănci mari şi late, cam aceleaşi în topul sistemului bancar european pentru mai bine de un deceniu, au construit datorii publice şi private de câteva ori mai mari decât economiile din ţările lor. Multe credite nu pot fi plătite, unele obligaţiuni depind de rostogolire la următoarea scadenţă, iar distorsiuni majore sunt propagate dinspre sistemul financiar către economia reală. Soluţia? Să strângem mai bine cartelul bancar, să unificăm riscul suveran prin eurobonduri, să punem o căciulă mare printr-un sistem unic de garantare al depozitelor. Apoi să sperăm că aceleaşi bănci care au dat cu economia în gard şi au umflat baloane imobiliare în toată Europa vor ajuta la recâştigarea competitivităţii ţărilor de pe continent.
Privite lucrurile din această perspectivă, pare nebunesc. Stăm însă liniştiţi. Mai nimeni la Bruxelles nu priveşte lucrurile din această perspectivă. A treia mea vizită la Bruxelles m-a ajutat să îmi conturez părerea că acolo ochelarii de cal sunt bine puşi. Nici la Forumul Economic, nici la seminariile la care am participat înainte nu am sesizat voci critice, care să pună la îndoială măcar din perspectivă intelectuală direcţia către închegarea unui monolit încă şi mai rigid.
Bancherilor le convine. Cu cât economia este mai dependentă de sistemul financiar stricat, cu cât legăturile instituţionale cu suprastatul în construcţie la Bruxelles sunt mai puternice, cu atât vor fi mai imune la răspunderea în faţa pieţei… oricât de mari ar fi datoriile, oricât de mare neperformanţa, oricât de mari sunt fraudele.
Statul, politicienii şi contribuabilii nu vor pune prin noile reglementări piciorul în prag, aşa cum se gândesc unii. Dimpotrivă, doar vor lăsa loc unei lucrări încă şi mai încâlcite din care nu are cum să iasă nimic bun.
Odată ce vom avea “pielea în joc”, nu vom face decât să ne “târâim” pentru a căra gunoiul băncilor. Nu este un scenariu. Nu este o teorie a conspiraţiei despre bancheri răi. Este istoria deja trăită şi tocmai de aceasta am folosit expresiile a doi bancheri irlandezi ale căror convorbiri din 2008 au fost publicate săptămâna trecută de ziarul The Irish Independent.
Înregistrarea menţionată surprindea discuţiile purtate înaintea solicitării ajutorului de stat pentru salvarea Anglo Irish Bank între Peter Fitzgerald, director al diviziei de retail, şi John Bowe, care conducea trezoreria băncii. De acolo reiese clar că oficialii instituţiei de credit au minţit banca centrală din Irlanda asupra dimensiunii pierderilor acumulate pe bilanţul băncii. Acestea s-ar fi ridicat deja la 30 miliarde euro în momentul apelului la susţinerea statului, chiar dacă iniţial au fost cerute numai 7 miliarde euro. Întrebat de unde a venit cu această sumă, unul dintre bancheri recunoaşte că “a scos-o din fund”. Filosofia era aceea de a solicita o sumă suficient de mare pentru a se putea face reparaţiile de avarie ale bilanţului, dar nici într-atât de ridicată încât să sperie Ministerul de Finanţe şi banca centrală care să se gândească la faptul că un bailout ar fi prea costisitor pentru contribuabili. Abia când vor avea pielea în joc, de vreme ce au dat primii bani, autorităţile de la Dublin vor trebui să vină şi cu alte sume pentru a acoperi din pierderi. Plătitorii de taxe nu vor avea de ales decât să dea banii pentru susţinerea unor active fără perspective de redresare. Cei doi bancheri chiar râd şi spun că nu este niciun chip ca acele credite să fie plătite.
Frica faţă de o destrămare deflaţionistă a datoriilor bântuie Europa, unde varianta salvării băncilor cu orice preţ este gândită ca implicită. Am observat că mai mulţi dintre mandarinii de la Bruxelles sau consilierii lor economici spun pe şleau că alegerile pe plan naţional constituie o problemă. Abia după scrutinul din Germania ar urma să vedem paşi mai hotărâţi către uniunea bancară şi celelalte proiecte de consolidare a UE, mai spun ei. Ştiu aşadar că cetăţenii statelor UE nu sprijină proiectele pentru o integrare mai adâncă şi cu atât mai puţin noi scheme de ajutorare a băncilor. De unde atâta convingere că au dreptate împotriva lumii întregi?

No comments:

Post a Comment